miercuri, 12 ianuarie 2005, 08:40 (ora Munchenului)

foame, sete şi somn – 3 lucruri care mi-au fost străine în românia au început să se manifeste de cum am ieşit din ţară. Pe undeva normal – n-am dormit noaptea asta, n-am mâncat în avion, şi de când a trecut stewardesa cu mâncarea până a venit cea cu apa am adormit – aşa că nici n-am beut. Iar aici magazinele sunt închise, că e prea de dimineaţă… şi năuc de somn fiind, am venit aţă la poarta de îmbarcare, am trecut de barajul de securitate (unde m-au şi descălţat), după care mi-am dat seama că grosul magazinelor a rămas în urmă… în zona în care sunt e numai unu’, şi e închis…

n-am scris deloc cât am stat acasă (şi bine am făcut, nu? :) . Nu neapărat că n-aş fi avut ce – dar n-am simţit nevoia. Pentru căci cu cei pentru care scriu se putea comunica şi prin telefon sau viu grai, aşa că scrisul nu-şi avea rostul.

Cum m-am înălţat în aer din America, am simţit cum rămâne în urmă… şi când am aterizat la Otopeni, după o călătorie fără peripeţii (!), parcă nici nu plecasem…
până am ajuns la vamă.

Îmi spusese adiţă că pot veni cu leptopul, a venit şi el, nici o problemă. Ce nu aveam habar e că nu trebuia să afle vameşii că am leptop… nu ştiu cum a scăpat el, la mine s-a nimerit şeful vamei… şi m-a luat la ochi imediat. Că de unde veniţi, ce aveţi în bagaj… eu, nevinovat, cadouri, unaalta… el – aparate electronice aveţi? Eu – da, aparat foto… ezitare… cameră video… shit! Şi când i-am văzut ochii sclipind mi-am dat seama că am pronunţat cuvinte magice… m-a pus să deschid bagajul… cnd a văzut leptopul, ooo, aveţi şi leptop, ia desfaceţi toate bagajele, că nu vă mai cred… am desfăcut… nu-mi venea să cred ce se tocmai întâmpla… totul decursese prea bine ca să nu intervină un hop major… mi-a zis că trebuie să le las acolo. Sau să plătesc taxe vamale, mult. Shit! Cât? Am întrebat. Păi nu ştiu acuma, mult, le lăsaţi aici. Păi cât exact? Ei, nu mă puneţi să vă calculez acu şi apoi să ziceţi că nu aveţi bani suficienţi… care m-a scos din sărite. Vă rog să calculaţi. Atâta ne-am hingherit până s-a enervat o coţofană de alături, care a venit să mă pună la punct, că aşteaptă clienţii şi nu putem sta după unul singur… am luat foc, am zis că e dreptul meu şi obligaţia lor să explice până pricep, şi rog să calculeze. Maamă, ce m-am enervat… afară vedeam delegaţia de întâmpinare, ce bine era să fie simplu… aveam nişte nervi
de bunvenit de vedeam roşu. Mi-a calculat după listele avute la vamă… cică – băi, ăsta-i calculator ultimu tip – probabil a luat primul de pe listă, adică… pentium 2, 64 mega de ram – corect? Mă întreba – da, ziceam – hard disc de un giga… da… etc. Abia aici au început să se nvrtă rotiţa mult prea uşor paralizabilă a propriului creer… mi-a zis că am de plătit 30 de milioane pentru cameră şi leptop. Damn… păi, cât e una şi cît e alta? Oo, nu ştiu, nu mă puneţi să calculez iar… tuţ calculu lu irod, mă gândeam, calculează beepu-ţi calculu’ beep beep beep ce energie negativă clocotea în aura mea… camera video digitală, nu? – abia atunci, cu un clic abia auzibil, rotiţa ruginită din creer a început să se învrtă. NU, e cu casetă. Eee, daţi încoace să vedem. Uitaţi, are o casetă – şi-i arăt minidv-ul. Aha, da. Bun, recalculăm. Suma finală – 24,6 milioane. După intervenţia coţofenei otrăvite devenise aproape prietenos – probabil simţise că se luase şi de el, nu numai de mine… am zis că le las, ies să fac rost de bani şi mă întorc. Am ieşit, plouat… Mădălinele şi-au scuturat toate finanţele la dispoziţie şi, cu bancnotele pe care le mai aveam şi eu, s-a făcut FIX de 24 de milioane… m-am dus înapoi… domnul a făcut o faţă dezamăgită… oof, formulare… nu cred că le-a făcut prea des. Treaba era că dau banii şi mi se restituie la plecare…
ce absurd… forme, timp şi nervi pierduţi de pomană, că statu nu câştigă nimic la faza asta, numa disrespectu meu adânc… aşa am intrat mai sărac decât lipit în românia… cu prima impresie notată spre analiză viitoare: prezumţia de vinovăţie.
Apăsător, se pare că acasă funcţionează… probabil că pentru că de multe ori e adevărată – eu într-adevăr aveam electronice şi încercam să trec nonşalant pe la „nimic de declarat”. Pe de altă parte, în vest n-ar fi îndrăznit nimeni să-mi spună nu calculez doar ca să zici că n-ai bani… că ai faţă de luzăr, asta a zis de fapt în gndul lui… şi aici n-a funcţionat, că luzărul chiar putea plăti… singurul efect a fost că a plătit cu ură, şi data viitoare va încerca cu mult mai multă atenţie să te înşele din nou, statule şi funcţionarule român nesimţit. Aia e.

Astfel simţindu-mă binevenit, am plonjat în realitatea românească băsesciană, şi sentimentul de parcă nici n-am plecat a fost sdruncinat un pic doar în prima zi, cnd am aşteptat în staţia de tramvai 46. oamenii… îmbrăcaţi în general în negru (ca şi mine acum ;) ), maro, gri – în general nuanţe întunecate, cenuşii, în ton cu feţele lor, pământii, încruntate, suspicioase, triste, ridate. M-a izbit… am simţit în aer prezumţia de vinovăţie generală… tensiune, energie negativă… şi brusc am văzut un copil de vreo 10 ani coborând din înghesuială şi salutând respectuos un bătrân… fu k o rază de lumină a bunlui simţ într-o cloacă de dispreţ şi depresie… deci poate că se poate… asta a fost clipa de cel mai mare contrast cu ce e afară… atitudinea „de plecare”, cum ar veni, că şi ei îs stresaţi, dar parcă nu se vede cum îi apasă grijile şi le colorează toată fiinţa în pământiu. La „ei”, totul în jur este prezumtiv nevinovat, pe când la noi am simţit un sentiment exact pe invers…

Mi-a trecut repede… şi am avut o vacanţă „normală”, cu leneveală, somn, citit, tăcere… am dat de bine şi relaş, şi… nu am mai avut kef să plec… prima dată mă aştepta descoperirea Americii, un ocean de necunoscut, eram nerăbdător şi dornic de aventură precum Columbofilu. Acum însă… ştiu ce mă aşteaptă, muncă şi iar muncă, ceva distracţie, interviuri, dar nu mai e noutatea aia… Mi-am dat seama în ultimele 3 zile că poate ar fi trebuit să fac mai mult cât
am stat acasă, să vorbesc mai mult… nu ştiu, poate că a fost o reacţie normală de încărcare a bateriilor… ce era de vorbit am vorbit aici, priti maci… am reuşit să mă văd cu destul de multă lume – nu cu toţi, şi îmi pare rău; îmi pare rău că am ratat-o pe Anda, nici măcar telefon n-am apucat să dau, căci am lăsat pe ultima clipă şi atunci am găsit doar telefonu de acasă şi era la servici şi până să-mi aduc aminte era deja 12 noaptea… iar eu la 3 dimineaţa am plecat la aeroport… seara m-am uitat pe internet să văd câte kile am voie… scria pe saitul lufthansa ca bagaju nu tre sa depăşească 45 de kile fiecare pesă… ale mele aveau la final 43&42 de kile… bucuros mă duc la cekin… şi îmi zice ăla că maximu e 32 de kile… să înnebunesc de nervi nu alta… plus că zicea că bagaju de mână e prea greu (11 kile în loc de 10) şi prea mare! Că să plătesc sau să las un bagaj aici… tu-vă tuvanu azi şi mâne, să sar şi la ăsta… mă duc la ghişeul lufthansa – o damă frumoasă, distinsă, blondă, atrăgătoare şi profund
zeflemitor-antipatică, de-mi venea s-o strâng de gât, s-o dau cu capul de peretele din stnga, să-i saie ochelarii, apoi de peretele din dreapta, să se ciufulească freza, şi apoi de birou, să fie clar, aşa şi zice că la ei în sistem scrie că 32. păi da, vită, şi io de unde să am acces la sistemu vostru idiot? Pe sait nu scria nimica!! – puteţi face reclamaţie… da tre sa platiti 110 euroi, vreţi. Ba pe-a beep beep, am scos tot vinu cumparat cu efort, uah, uah, ceva haine, buhuhu, si m-am întors la sheckin. Din 90 de kile în total rămăseseră 73.5… m-au lăsat să trec aşa, din îngăduinţă. Că români suntem. Of… mă duc să iau nişte apă, că mă deshidratez, mă usuc şi cad de pe scaun precum frunza. Ne „vedem” n state.

vineri, 14 ianuarie 2005, 09:31 (ora Atlantei)

Nici n-am ajuns bine, că a şi început. Ieri cică să mă duc la 11 că sunt exerciţii de interviuri. Beeei… am ajuns pe la 12 şi 20, şi am făcut câteva… e mai greu decât pare. Mult mai greu. Azi iar mă duc… căci interviurile se apropie (peste10 zile s-ar putea să fie primu). Intrarea în ritm e mai greoaie ca data trecută, da’ ata ete, n-avem încotro. Cu interviurile… au început să sosească răspunsurile. Bain&Company e una din cele mai tari firme de consultanţă din lume, probabil pe locu 2-3, şi pe locul
1 la „firma de consultanţă unde e cel mai bine de lucrat”. Adiţă va lucra la ei în Chicago. Are birou mare şi în Atlanta, au venit în campus la prezentare, mi se părea că cultural probabil mi se potriveşte cel mai bine dintre astea mari… aveam speranţe că măcar mă cheamă la interviu. şi acu 2 zile am primit mesaj că nici măcar pe lista de interviu nu mă acceptă… oh, great. Bine pentru moral… McK e firma de consultanţă cu imaginea cea mai puternică în lume, şi se pare că sunt şi cei mai mari. Nici măcar nu recrutează la Goizueta, doar la alea de top 10 probabilş a trebuit să trimitem CV-ul un eseu direct pe sait. Termenul limită era într-o zi la 12 noaptea… eu am trimis la 11:59 punct, cu Navjit corectând la eseu pe la 12 fărun sfert… cu GMATul meu mic, al cărui scor detaliat nici nu l-am avut la ndemână, nu aveam mari speranţe de la ăştia. Ieri înainte să plec primesc mesaj de la ei, cu linia de subiect goală… probabil un refuz. Ei bine, nu – mă anunţă că sunt pe lista de interviu! Ha! Excelent pentru moral… acu trebe burta pe carte, pregătit interviu’, dacă tot îl avem, indiferent dacă „ese” sau nu, măcar să nu fac şcoala de râs, că imediat se află, şi se supără ăştia.
Am văzut multă lume surprinsă acasă de cât am slăbit. De aceea m-am cntărit – ce, am dat jos numa 12 kile. La întrebarea „cum de ai slăbit” răspundeam stas
– viaţă de student, fac foamea, etc. Şi am uitat să preizez că de fapt nu e neapărat aşa. Sigur, mncatu mai puţin şi mai neregulat are o influenţă, dar nu e aşa de
grav – că mănânc, totuşi, nu fac foamea, dar mai e un factor de care am uitat şi mi-am adus aminte la primul prnz aici (ieri): nu mănânc pâine. De ce? Îngraşă.
Hahahahaha! Nu-mi place pâinea la ăştia. La cantină au o pâine de porumb, galbenă şi… dulce. Bleah. Iar la supermarket au din aia feliată de plastic transparentă pentru toaster, iar după 3 luni de din aia în Italia nu mai poci s-o văd în ochi. Acasă bineînţeles că am recuperat cu pâine la greu :) , dar aici – nţ. Păi, aleamexicane nici n-au nevoie, că au lipie din aia, la pizza… nu mai mănânc pâine :) , iar senvişurile – ei, acolo o suport. Nu-mi vine să cred că am cheltuit un paragraf cu capitolul „slăbit”…

Gata, la nvăţat!