„Să ţii minte!… E bine că eşti suficient de mare să ţii minte bine Revoluţia…” „şi”, aş adăuga eu acum la spusele tatii, „suficient de mic încât să profit de schimbare suficient de devreme in viaţă…”.
Am citit undeva că, dintr-un oraş de provincie, „Revoluţia s-a văzut ca un film cu aventuri, eroi şi terorişti, în timp ce la Bucureşti se murea pe capete”. Aşa e. Poate de aici vine sentimentul ciudat care ma încearcă, imboldul la un fel de… spovedanie. Interesant, nu neaparat cauzata de ce am facut, s-au n-am facut, la Revoluţie (n-am făcut nimic, am stat încuiat în casă, cu ochii cât cepele la televizor şi cu urechile cât foile de varză la radio). Ci pentru ce am crezut, şi anume după Revoluţie.
Am crezut – tot ce am vazut. Am fost fan FSN, am crezut ca de la ei vine salvarea. Am tinut la Ion Iliescu si Petre Roman aproape ca la niste membri ai familiei. Mi-am dorit sa iasa „Frontu'” in alegerile din 1990, si mi-a fost ciuda ca au luat „liberalii” si „taranistii” si cele cateva procente. Nu intelegeam cum unii oameni, mai ales rude sau prieteni, puteau sa „nu tina cu Frontu'”. Nu puteam sa-l sufar pe Radu Campeanu. Initial nici pe Ion Ratiu, dar, susprinzator, la emisiunea cu „cei 3 candidati”, Iliescu-Campeanu-Ratiu, Ratiu mi-a lasat o impresie buna. Am ramas neplacut surprins de surpriza mea placuta, caci „nu asa era prevazut”. Nici pe Corneliu Coposu nu-l placeam. Respectul a inceput, trist, abia cand a murit.
Ce e mai rau insa abia acum urmeaza: manifestatia din „Piata Universitatii” nu am inteles-o. Am
crezut ca e facuta de …ei bine, golani. Ca era mizerie. Ca destabiliza tara. Si, ei, da, mi-a parut bine cand au venit minerii sa „curete”. Sa „reinstaureze ordinea”.
Socant, nu?
Nu. Astea au fost informatiile pe care le-am avut. Si am crezut tot. Faptul ca din micul oras de provincie televizorul, radioul, presa erau singurele surse de informatie, neavând repere gen „văzut cu ochii tăi”, e doar un factor. Celalalt e ca atata minte am avut sa (nu) discern. Şi am crezut cu frenezie. Probabil am vrut prea mult sa cred. Parerile unor cunoscuti, rude sau prieteni care erau „contra”, le-am descalificat ca „dezinformate”, „in nefericita eroare”. Fara a ma gandi ca niste oameni aflati mult mai „in mijlocul evenimentelor” decat fundul Bargaului unde ma aflam eu ar merita, poate, un pic mai multa atentie. Am vrut insa prea mult sa cred in povestea perfecta a trandafirului rosu.
Asta cu toate că prima urmă de îndoială se insinuase discret, de fapt, inca de cand Frontul a candidat la alegeri. Nu-mi aduc aminte contextul, dar si azi cred ca Ion Iliescu apucase sa declare ca FSN NU va candida la alegeri… Am trecut insa peste asta, autoconvingandu-ma ca „poate n-am auzit bine”, si ca „oricum e mai bine asa”.
Al doilea moment de indoiala a fost dupa caderea lui Petre Roman… Eram mai fan Petre Roman decat Iliescu, ca era mai tanar si vorbea limbi straine mai multe… Am fost foarte dezorientat… Si de acolo dezorientarea nu a facut decat sa sporeasca, pana a atins… detaşarea faţă de viata politica. Nu neapărat dezinteres total, dar detaşare.
Nu si faţă de Revolutie si povestea ei. Ince-incet, cu anii, au inceput sa apara indoieli tot mai mari, in ceea ce priveste luatul „de bun” a tot ceea ce vazusem, traisem. Indoieli tot mai mari ca o „clasa politica curata” se poate naste instantaneu, „din nimic”, sau „din dizidenti”, intr-o tara in care numarai dizidentii pe degetele de la o mana… Ca să nu mai vorbim de consternarea crescândă asupra „misterului teroristilor”… cum de n-a fost „prins” nici unul… ori, daca n-au fost teroristi, cine a tras in oameni? Cum se face că povestea asta, cu teroristii, a venit „mănuşă” pentru legitimarea, fără drept de apel, a noii Puteri.. A împuşcării lui Ceauşescu… de care am fost foarte bucuros, cu o frână (imaginile m-au tulburat, n-am putut să mă bucur complet pentru aşa ceva, fără a şti de ce, o frână invizibilă; iar acum, când povestesc străinilor că a fost împuşcat de Crăciun, mă trece un fior… atunci, uitasem că e Crăciunul, oricum n-aveam noţiunea de „sărbătoare” prea clară, se trăgea, şi după ce a fost împuşcat nu s-a mai tras, abia atunci Revoluţia a învins… sunt puţine lucuri pe care îmi doresc mai mult să le aflu decât contextul acestui eveniment…)
Cu timpul, am inceput sa aud poveşti… despre grozăviile minerilor din `90… cum băteau oameni pe strada, pe cine prindeau… îmi aduc şi azi aminte de „discursul de mulţumire”… Poveşti de la Revoluţie, cu oameni care au murit. Si ai caror parinti, sau copii, nu stiu nici azi cine i-a impuscat… si ma trec fiorii de fiecare dată.
Lor le datorez scuze, desi, la urma urmei, nu le-am facut nimc. Dar simt ca, chiar de acolo, din fundul văii dintre dealuri, doar prin faptul ca am crezut tot ce am vazut, pentru ca am sustinut niste oameni care meritau altceva, am contribuit, alaturi de milioane de alti indusi in eroare, la a le face acestor oameni viata cosmar. Pentru ca probabil sunt putine lucruri care iti pot accentua durerea mai mult, decat sa vezi in jurul tau cum oamenii nu te cred, cum ii sustin si ii aclama pe cei pe care tu ii vezi implicaţi în crime care te privesc.
Aici văd problema principală, în ce s-a întâmplat LA Revoluţie, mai mult decât în modul în care „a fost gestionată”.
Ce s-a intamplat cu viata politica si cu economia dupa Revoluţie mă tem că era greu de evitat. Oamenii nu au stiut, si nu ar fi stiut oricum, ce sa faca cu libertatea. Da, o conducere mai „înţeleaptă” ar fi ajutat, dar de unde? Cine? Şi cu ce oameni? Pai, când ziceau părinţii că „ce bine ar fi fost să fi avut nişte bani să putem şi noi lua un apartament din astea care se pun acum în vânzare”, am răbufnit – cee? Apartament? Cum să CUMPERI un apartament?! E ceva RĂU!! Cum adică, proprietate privată?!? Totul trebuie sa aparţină STATULUI, nu?! In ce hal de ignoranţă eram, câtă lipsă de discernământ. Si nu eram ţânc, ci in prag de liceu, „copil care învaţă bine”, aş fi fost, în altă lume, „în prag de UTC”, ai zice că o fiinţă oarecum gânditoare… Dar, aşa, nu prea am cum avea pretenţii de la alţii…
Sunt convins că o lume Carageliana s-ar fi instalat oricum in toata „splendoarea”, cu sau fara Revolutie. Dar de ce au trebuit sa moara oameni? Atunci s-a spus, si chiar si acum se mai spune, că în România nu s-ar fi putut face o „tranzitie de catifea” la un regim democratic. Oare? Oare chiar asa sa fie?… Şi ma incearca din nou indoiala: cat din ce spun o fi RATIUNE, si cat o fi pur si simplu UITARE? „Dupa razboi” e usor sa fii viteaz, sau, ma rog, sa emiti judecati si teorii retroactive fara folos. Mai ales dacă ai participat… din fotoliu.
Aniversarea Revoluţiei fiind în perioada Sărbătorilor şi înainte de Anul Nou, coincide cu o perioadă „naturală” de pauză, bilanţuri, reflecţii. E bine aşa, să-ţi aduci aminte cu adevărat, măcar o dată pe an.
Se spune că istoria se poate „reconstitui” abia după 20 de ani. Iată că, incredibil, dar se apropie timpul „coacerii”. S-a născut şi a crescut o generaţie între timp. Ei, cei „sub 25”, ar trebui să participe la discuţie doar cu… urechile, pentru a înţelege ce noroc au, şi că ar trebui să-şi vadă, recunoscători, de clădirea unui viitor.
Pentru mine povestea nu s-a încheiat. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat în decembrie 1989, şi în fiecare an mă exasperează gândul că există oameni care ŞTIU, şi NU SPUN. Aş vrea să-i hipnotizez şi să le extrag adevărul, cu forcepsul. Se ştiu ei, cine. (Domnilor Iliescu şi Roman, aflati în capul la listă, dacă vedeţi pe cineva că se uită fix la voi pe stradă, sunt eu, încercând să vă hipnotizez.) Trăiesc cu speranţa că aceşti oameni vor simţi nevoia imperioasă de a lăsa adevărul în urmă. De spus, probabil, nu-l vor spune, căci îi va implica direct. Dar sper măcar, să-l lase în urmă. Pentru mine încă e doar curiozitate. Dar pentru alţii ar însemna mult mai mult să afle cine a avut sangele nu rece, ci inghetat, sa dea ordinul sau ordinele care au dus la sacrificarea vieţilor copiilor lor.
Unele dintre povestile tulburătoare de la Revoluţie au apărut, in memoriam, pe bloguri. Mai ales pe cei din orase mici de provincie, pentru care Revoluţia a fost „ca un film cu aventuri si terorişti”, ii invit sa citeasca, intre altele, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici , aici, aici – şi mai sunt. Timp să fie.
explorish.ro 
Crezi ca acum mai conteaza? Ne-am pus pe drumul acesta; ca va fi bun sau rau-de acum asta depinde si de noi, de fiecare in parte..La inceput ai avut multa, multa credinta tinereasca; acum te maturizezi si inveti ca , indiferent de ce parte te situezi, nu tre sa-ti pierzi luciditatea si discernamantul! Pt ca nu exista decat o singura CALE BUNA…
ApreciazăApreciază
nu conteaza practic, ci mental. ca sa construiesti un viitor solid, trebuie la un moment dat sa te pui la punct cu trecutul, intr-un fel sau altul. sa inchizi anumite sertare.
nu e valabil pentru voi, cei crescuti "dupa". voi, intr-adevar, faceti bine si priviti doar inainte :). pe cat posibil, spre calea cea buna… si intelegeti-i pe cei care, trecand prin evenimente mai halucinante decat voi veti putea, sper, macar sa va inchipuiti vreodata, simt nevoia, din cand in cand, de obicei asa prin decembrie, sa lamureasca anumite lucruri.
ApreciazăApreciază
Parshule, sa stii ca Revolutia s-a vazut la fel si de la Bucuresti, din locul care atunci se chema Piata Pieptanari, iar acum se cheama (ironic?!) Piata Eroii Revolutiei.
Tin minte ca sa tragea (habar n-am de unde si de ce ca nu patea nimeni nimic)si lumea mergea linistita pe strada ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.
Treceau tancurile pe Oltenitei spre centru si ma holbam la ele si pe urma ma duceam mai departe la treaba mea; adica sa iau ce mi-a zis mama: paine, lapte si ziare.
Filmul era tot la televizor si aici. Nici n-ai fi zis ca in centru sint oameni care se lupta (se lupta?!).
Daca vrei sa stii exact cine pe cine a impuscat si de ce uita-te la "Hartia va fi albastra". Coincide cu ce am auzit mai tarziu de la oameni care au fost in centru sau prieteni care au fost in armata.
Cat despre castigatorii politici…"tara a vrut-o si tara stie intotdeauna ce vrea" zice Tudor Musatescu in "escu". N-ai ce sa faci. Majoritatea nu e pregatita pt o trecere brusca si tu, ca si mine, faceam parte din majoritate. Si da, in Piata Universitatii era balamuc si mizerie (am trecut pe acolo si confirm; si numai ganditi-va ce ar insemna acum sa nu se poata circula pe Magheru cu saptamanile), si da Campeanu si Coposu erau antipatici (si e vina lor ca oameni politici ca n-au stiut sa-si prezinte imaginea si ideile mai sexy pt mase), si da minerii au facut curatenie in Bucuresti; la Piata Resita unde aveam eu scoala lumea i-a aplaudat cand au cobarat din camioane, iar tiganii si bisnitarii care acaparasera toata Piata Resita dupa Revolutie in numele "democratiei" (si care acum au recastigat-o 120%, adica au mai si marit-o :) )au fugit in toate partile ca moliile din reclama cu Raid, "and it felt damn good".
Asta a fost, astea sint faptele si cine incearca sa imi vanda altceva acum e fie un idealist rupt de viata, fie un mincinos interesat. Nu a fost nici o conspiratie, nici un furt, nici o manipulare la fel cum Elvis e mort si nu a existat un al doilea tragator la moartea lui Kennedy. Acceptati realitatea!
O democratie si un popor renasc greu. Iar liderii din tot acest timp nu pot fi altceva decat reflexia noastra la un moment dat. Pe masura ce vom progresa cu toti, ca natie, si liderii vor progresa.
N-avem ce sa lamurim. Hai sa-i dam inainte cu incredere cum ne pricepem mai bine.
ApreciazăApreciază
multzam, bruder. pentru mine, amanuntele astea sunt fascinante, le-am absorbit precum buretele, dintr-o suflare :). iar daca tu ai vazut tancuri, chiar in drum spre shura mare dupa ziare, deja revolutia s-a vazut un pic altfel :). imaginea cu moliile din piata resita inca o am in cap, e de 100 de puncte :D.
cand ajung acasa sa fac rost de hartia albastra…
ApreciazăApreciază
Confirm si eu cu Hartia va fi albastra – mi-a placut filmul si cred ca reda fidel "nebunia" de atunci in care nu stia nimeni exact cine de partea cui e.
Dar, in schimb la ideea cu "curatenia" minerilor – eu vad interventia lor mai putin idealizata si nici macar amuzanta – ci am o viziune mai pragmatica despre ei – erau niste oameni simpli, din topor – care au fost starniti sa mearga la Bucuresti si au impartit niste ciomege in stanga si in dreapta cui li se parea lor ca nu e "dintre aia cuminti" Iliescu-style. Iar daca ai nevoie de mineri ca sa cureti piata de tigani sau piata universitatii de manifestanti, indiferent ca au ocupat-o legitim sau nu – atunci ori ai o administratie imbecila, ori esti neputincios ca si cetatean in cartierul ala ori ai o politie impotenta / corupta (probabil toate trei :) iar kestia asta imi suna a un fel de Angola – si probabil ca asa si arata Romania in vremea aia pentru strainatate … Pentru "plantat flori" exista totusi un serviciu la primarie, pentru impartit ciomege exista totusi o politie etc… unui american dincolo de moralitate, politica etc., i s-ar parea chiar ne-economic sa aduci minerii tocmai de la Valea Jiului ca sa iti faca kestiile astea in capitala … :) Pentru detalii despre mineri la modul general (fara mineriada neaparat) – de vazut filmul lui Pintilie "Prea tarziu" – impresionant tare – stiu ca mi-am revenit cu greu in ziua aia dupa ce l-am vizionat.
In schimb, daca aveti totusi dubii ca revolutia a fost aranjata sau doar la televizor, atunci aduceti-va aminte de shushotelile de pe casa scarii despre ce s-a intamplat la Timisoara, reportajele de la Europa libera confirmand impuscarile, imaginile in care se tragea la greu la orizontala (!!!) frontal in multime si oamenii chiar cadeau jos, sau poate gropile sapate la repezeala in care au fost aruncate cadavrele si scoase apoi la iveala dupa ce s-a linistit toata treaba. Nope, la Timisoara sigur n-a fost la TV. Asa cum nici la Bv in 1987 n-a fost ceva trucat / aranjat sau planuit de conspirationshtii lui peshte cu nu-sh cat timp inainte. Eu cred ca nu mai conteaza cine i-a impuscat pe cei de la revolutie, stiu doar ca ei n-au mai prins sa calatoreasca prin toata lumea sau sa se dea pe internet sau sa se uite la desene animate americane sau sa manance banane ori de cate ori ti-e pofta … asa cum o fac eu.
De aceea, toti cei care numesc revolutia "evenimente" ma ennerveaza la culme pentru ca mi se pare ca nu apreciaza corect memoria celor care au murit si nici nu constientizeaza cat de norocoasa este steaua sub care s-au nimerit.
In ce priveste perioada post-revolutie polonezii au avut oameni pregatiti prin SUA (de exemplu Leszek Balcerowicz), Ungaria probabil la fel – noi am fost atat de idioti incat sa il acceptam pe Iliescu, scolit la Moskva.
ApreciazăApreciază
Dragilor, m-au fascinat aceste rinduri si diversele pareri pe care le-am auzit aici, de la Pirs sau cei din link-uri….nu credeam ca asa de multi dintre noi, cei care am apucat sa vedem doua lumi asa de diverse in viata asta, se mai gindesc la misterul Revolutiei si la sentimentele pe care le-am avut in acele zile. Bravo, chiar ma bucura asta, pentru ca si mie mi se pare la fel de important sa intelegi si sa afli lucruri despre acest trecut, care a marcat atitea vieti nevinovate, astfel incit la un moment dat sa poti afirma ca ai aflat adevarul…
Eu una, imi amintesc ca era o zi friguroasa de decembrie, acum exact 18 ani, cind intr-un orasel mic de la munte in care de obicei nu se intimpla nimic, am vazut dintr-o data zeci daca nu sute de oameni pe strada….eram la o prietena de-a mea, care avea casa chiar la strada principala, si stateam la povesti adolescentine :-) asa ca dintr-o intimplare, cind am iesit pe balcon sa vedem daca vine mama ei sa ne dea ceva de mincare (foamea :-)), ne-am mirat de cita lume era pe strada principala, azi vestitul DN1…:-) am crezut ca a venit trenul, si ne-a luat vreo 5 minute sa intelegem ce strigau acei oameni, muncitori la uzina din oras…ca era Revolutie si Ceausescu fugise…apoi, cind a venit mama prietenei mele, imi amintesc ca am sarit pe ea, sa ne spuna mai multe, dupa care intr-un suflet, am alergat acasa, sa le spun si parintilor mei….si mai imi amintesc fetele acelor oameni, muncitorii de pe strada, pe care se citea un amestec greu de descris de exuberanta, neliniste si libertate…
Apoi tin minte ca ne uitam infrigurati la televizor, si cum auzeam de vecini care aveau copii in armata iar mamele lor erau ingrozite de ce li se putea intimpla copiilor lor; si ca mai apoi, mi-a placut si mie de Petre Roman si de Iliescu, si cum il mistocaream pe taica-meu caruia nu-i placea de niciunul din ei…
Intre timp am ajuns la un dezinteres aproape total legat de viata politica, din cauza lipsei de demnitate pe care o constat in fiecare zi la aproape toti "liderii" nostri, care azi zic ca demisioneaza if… , iar miine desi acel if s-a realizat, ii lasa memoria;
Dar stiu ca atit exuberanta zilelor de dupa Revolutie, cit si starea de amorteala de acum nu pot fi explicate acelor oameni care si-au pierdut in zilele acelea copii, parinti, frati, surori. Iar cuvintele pentru acesti oameni ramin nespuse…chiar daca ele ar spune adevarul pe care-l asteptam noi, cei neimplicati sufleteste, cu adevarat, in singele curs in zilele Revolutiei….
ApreciazăApreciază