Suporterii lui Inter au început meciul cu Liverpool mulţumindu-le englezilor pentru finala de la Istanbul, câştigată de Liverpool împotriva lui Milan (dupa legendara revenire de la 0-3).

Cunosc un fan al lui Manchester United pentru care singura consolare pentru eliminarea echipei „lui” din Liga Campionilor anul trecut a fost faptul că nu a câştigat Chelsea, Liverpool sau, mai ales, Arsenal.

Pe de altă parte, un coleg a urmărit un meci al lui Bayern München în Cupa UEFA împreună cu nişte suporteri ai lui Hamburg, un oraş cunoscut pentru fani “anti-Bayern”. Toţi nemţii ţineau însă cu Bayern împotriva “străinilor”.

De aici întrebarea: ce arată mai mult caracter? Să ţii cu o echipă, mai presus de patriotism, sau să ţii cu echipele din ţara ta mai presus de “culorile de club”?

În primul caz, te afiliezi la o “cauză”, sau mai degrabă un grup, să zicem Inter Milano, şi îi rămâi fidel exclusiv, indiferent de circumstanţe şi mai presus de orice alt sentiment. Mai presus de patriotism. Dovada supremă de loialitate. Rezultatul poate fi să vrei ca, de exemplu, Milan să nu câştige, nici măcar cu “străini”, doar pentru că sunt „duşmanii” tăi din alt cartier.

În al doilea caz, patriotismul e mai presus, lăsând la o parte “micile neînţelegeri ale vieţii”, pentru ca “la greu să ţinem cu ai noştri, indiferent de culori”.

Dar ce înseamnă tărie de caracter? E a fi „patriot” dovadă de tărie de caracter, sau dimpotrivă, de slăbiciune ? De ce să ţii cu un român (italian, neamţ englez etc.) doar pentru că e român (…etc.), necondiţionat de ce fel de om e ? Nu are nici un merit în românismul său, dar are merite dacă e, de exemplu, un om, sau jucător, poftim, bun. De ce să nu fie asta măsura, şi nu apartenenţa la o naţie, sau, ca să ne întoarcem, la un club ?

Mulţi dintre noi avem nevoie, emoţional, de astfel de ataşamente, la diverse grupuri. Ideologice, sportive, sociale, de interese. E un simptom al expresiei “omul, animal social”. Ele ne împrumută, cum se spunea în această discuţie, o parte din identitate. Poate, pentru a compensa ceva care ne lipseşte, sau pentru a augumenta o parte pe care vrem să o impunem într-o sferă extinsă. Asta nu înseamnă, însă, că musai trebuie să fim mândri de asta.

Sunt fanul unei echipe, şi, în campionat, mă distrează insuccesele „rivalilor”. În acelaşi timp, când rivalii joacă cu „străini”, ţin cu ei, din „patriotism”. Consider că dau, în ambele cazuri, dovadă de slăbiciuni de caracter.

Dar mi le asum. Pentru simplul motiv că …e plăcut să fii „suporter”, e fain să fii „patriot”. Ai parte de bucurii (şi necazuri) colective la un nivel emoţional imposibil de atins „în individualism”.

Ar trebui însă să nu uităm, mai ales cei mai „exaltaţi” dintre noi, ce înseamnă de fapt asta – slăbiciuni de caracter. Şi, dacă tot le avem, dacă tot sunt plăcute, să le savurăm cu bună-dispoziţie şi bun-simţ, deoarece cu cât le manifestăm mai agresiv, cu atât arătăm mai clar şi mai hâd cât de goi suntem pe dinăuntru.