Am dat peste maratonisti intamplator. Dat fiind ca nu ploua afara, ba chiar soarele facea tentative de disuadare a norilor, am hotarat ca duminica e o zi buna de vazut, in sfarsit, cum si unde este acest herrliberg. Mi-a cazut cu tronc in tren, cand invariabil vocea crainicei spune „trenul continua pana la statia cutare, cutare, cutare, herrrrrliberrrrg, cu rrr-uri rrrrostogolitoarrrre.

Am pornit asadar, pe la 11, calare pe BM, cu little jane soptindu-mi drumul in casti, dar, in oras, blocada. Cica „manifestare sportiva”. Ce-o fi? Ocolesc, si dintr-o data ii vad, la un capat de strada, unii mai alerti, altii abia mergand. Aaa, Maratonul!

M-am dus pana acolo, nu se putea trece, evident, iar o fetita (prin clasa a 6a sa fi fost), imbracata in vesta fosforescenta portocalie, cu casca si walkie-talkie, tot tacamul, mi-a spus ce si cum si pe unde e inchis. Am stat sa-i pozez un pic cum treceau, erau saracii pe la km 30, un lung sir de oameni obositi

alergatori foarte diversi

de toate varstele,

pestriti si balonati

incurajati pe margine atat de spectatori, cat si de „cei de la securitate”

si care trebuiau sa fie atenti la diversi perturbatori de trafic, carora li se nazarea sa traverseze… romaneste

Dupa o gramada de poze, cand sa plec, am trecut printr-un pasaj subteran, crezand ca ies „in drum”, si cand colo am iesit pe partea cealalta, unde cursa continua pe o alee mult mai frumoasa, chiar cu niscai spectatori relaxati

si fotografi jmekeri

Acestea fiind constatate, am plecat mai departe, lasandu-i in plin fuleu.