Presiunea corectitudinii

Am plecat când era aglomeraţia la apogeu, ieşeau toţi de la servici. Ei, şi care-i skepsisul unui scuter, dacă nu să o iei pe lângă coloana de maşini şi să le ieşi în faţă la stop? Că dacă nu, eşti la fel de încet ca cu maşina, şi n-ai făcut nimic. Am luat-o aşadar pe linia de tramvai, am ocolit platforma staţiei prin stânga, nu prin dreapta, cum mergeau maşinile, şi am ieşit în faţă la stop. Desigur, nu venea nimic, nici un tramvai în zare, nici un om pe platformă, deci totul în condiţii de optimă siguranţă, conform principiului rarităţii: dacă numărul de persoane care încalcă reguli e sub un anumit prag critic, sistemul acceptă erorile fără să protesteze prea mult.

Chiar când gândeam aceste, un tânăr blonziu cărând un bax de ceva băuturi a trecut strada chiar prin spatele meu, carele aşteptam la stop, şi l-am auzit zicând tare: “aiaiai”. M-am întors subit, pentru a-i surprinde şi ultimele 2 clătinări din cap – era deja cu spatele.

Instinctiv, am vrut să răspund imediat, tare, ceva de genul “Gogule, probleme mă?”, şi eventual continuat de “vezi-ţi de treaba ta”, poate chiar cu o indicaţie precisă unde ar putea merge să vadă de acea treabă – în sânul strămoşilor decedaţi pe linie maternă. Asta, desigur, în gând.

Până la urmă, în gând a rămas tot. Şi m-am gândit… dacă îmi ia vreun ofuscat ca ăsta numărul? Am citit undeva că în fiecare din cetăţenii ăştia zace un poliţist. Dacă se enervează unul şi mă reclamă? Îmi imaginam, stând la stop, dialogul. Aş recunoaşte? Instinctual, învăţat că “aşa-i la noi”, “nu recunosc nimic domnule!” “Nu eu!” Dar – la ăştia poate nu merge. Dacă mă şi prind cu minciuna, e şi mai rău… deci mai bine recunosc din prima… şi apoi, oricum ai da-o, întrebarea fatală: “De unde sunteţi?”

“…din România…”

O senzaţie de furie amestecată cu ruşine m-a pătruns, în timp ce aşteptam la acelaşi stop, închipuindu-mi reacţia de dezgust a interlocutorului închipuit, ceva de genul “hmf. de ce nu mă mir?”. Şi mă gândeam că dacă până şi eu îmi fac ţara de râs, ce pretenţii mai pot să am de la alţii să fie corecţi, atât când ies “afară” cât şi chiar la noi în ţară?

M-am simţit ipocrit, lup moralist de joasă speţă. N-am nici un drept să le pretind compatrioţilor o conduită ireproşabilă cât timp bondarul cât casa bâzâie pe propria-mi… cască.

Şi m-am gândit – păi, ce-ar fi să circul mereu normal, să nu mai încalc nici o regulă? Şi-mi vizualizam reacţia la ceilalţi scuteraşi şi biciclişti, care bineînţeles că merg cu dezinvoltură pe şine de tramvai sau pe lângă coloane de maşini. Eu forţându-mă să fiu corect, i-aş boscorodi pe “haiduci” de nu s-ar vedea. “Adică eu mă chinui aici să nu încalc liniile şi vouă nici că vă pasă, ba mai aveţi şi priviri superioare când mă depăşiţi? Fir-aţi…”

Presiunea corectitudinii izvorăşte din atât de generalizatul principiu al caprei vecinului: dacă pe mine mă doare încercarea de a fi corect, vreau ca şi pe alţii să-i doară, să fie şi ei corecţi. Ce, numai eu să fiu fraierul?

Iar dacă ar ocoli un scuteraş staţia de tramvai pe unde nu e voie, ar aştepta apoi la semafor, iar eu aş trece prin spatele lui, aş zice, cu voce tare şi frustrată, clătinând din cap:

“AIAIAI”…

Publicitate

3 gânduri despre “Presiunea corectitudinii

  1. am citit articolul tau aseara pe blackberry, cand eram la o nunta… si m-am amuzat copios (nu bausem :) )

    recunosc ca ii injur cu naduf pe cei care iau coloana in piept ignorand timpul si identitatea celorlalti. cei corecti. sau ma rog, constransi. in ultima vreme nici ei nu mai au spor, pentru ca ajung in intersectii blocate deja de zeci bune de minute, so God save their nerves too.

    nu as putea sa bag o judecata de valoare pentru cei pe doua roti… i-as bate pe cei cu motoare care o iau pe trotoar si claxoneaza pietonii care, nu-i asa, pe acolo tre sa mearga… :)

    anyway, iti sugerez o exprimare mai simpla pentru „o indicaţie precisă unde ar putea merge să vadă de acea treabă – în sânul strămoşilor decedaţi pe linie maternă”: **z** masii ? de exemplu… :)

    asta ca sa nu cazi de tot in ipocrizie… stii matale despre ce vorbesc :)

    Apreciază

  2. ipocrizia, daca tii mortis s-o numesti asa, dupa cum bine stii mi-am asumat-o. oricum, atat timp cat recunosc ca in gand proferez injurii, doar nu cu voce tare cand e alta persoana de fata, oricare alta persoana care intelege ce zic, nu vad unde e ipocrizia. si se aplica oricum doar limbii materne, asa ca, what the f*ck :). iar „indicatia precisa catre sanul stramosilor decedati pe linie materna” se traduce nu prin” **z**”, ci prin „m*rtii” :).

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s