Din cele 21 de grade anunţate pentru azi, azi-dimineaţă n-am văzut decât o ceaţă gri şi posacă. Nu se prea potrivea cu planurile mele. A sunat însă L., cu propunerea unui badminton până se ridică ceaţa. Probabil cea mai bună propunere, care ar fi putut să fie, în situaţia dată. Aşa că badminton a fost, dară, cu L&C., pentru prima dată în carieră cu fileu adevărat.

Badmintonul e un sport uşor-greu. E uşor practicat la picnic pe iarbă, când singurul obiectiv e să dai fluturaşu cât mai sus. E greu în teren, când orice servă “normală” vine înapoi smash de nici nu-l vezi, şi dacă-l vezi şi te repezi la el, dai cu avânt pe lângă – căci reminiscent de la un tenis aproximativ, ţi se pare că racheta aia e mai mare decât e de fapt. E mult mai solicitant decât pare, şi foarte distractiv. Poţi să dai în fluturaşu ăla cât de tare, că tot lin cade pân’la urmă. Fain, mai vreau.

Între timp, cele 21 de grade sosiseră, aşa că pentru după-masă am dat o tură motorizată cu L. Timingul a fost optim, cu păşuni încă verzi-crude + vaci and oi, iar copacii încoloraţi. Aceste peisaje îmi vor rămâne în minte, căci cu toată bunăvoinţa, poze în timpul mersului nu pot pentru ca să fac. Din fericire L. a avut ideea să oprim la lacul-oglindă pe lângă care treceam, şi care am aflat că se cheamă Türlersee. Habar n-aveam de existenţa lui. Care arată cam aşa,

cu barcă cu pescari în dotare,

om în roşu scrutând zarea

bibilici de apă (habar n-am cum îi zice la pasăre),

în care (în apă, adică) se oglindesc copatch.

Acestea fiind constatate, am plecat mai departe, spre Hirzel, un insider tip citit cânda într-un Marco Polo, şi unde mai fusesem o dată sau de două ori pentru peisaj. Niciodată n-am ştiut sigur cum se ajunge şi care anume e punctul, şi ţineam minte că o luasem pe cărări dubioase, rezervate bicicliştilor. Ceea ce am făcut şi acum, dar pentru a evita privirile lor încruntate (ale bicicliştilor) am oprit spontan lângă ei şi i-am întrebat unde e locul cu pricina, cu ochi mari, nevinovaţi. Ne-au zâmbit instantaneu şi spus încotro, respectiv “chiar aici e”, când i-am întrebat pe cei care stăteau la o convorbire semiromantică fix la locul faptei, şi care la început n-au părut încântaţi de invazia zgomotos motorizată, dar apoi ne-au zâmbit îngăduitor. Ceea ce ne şi doream.

După ce parcatu-ne-am prietenele cu privirea spre zare,

m-am ocupat puţin de instantaneizarea peisajului, după cum urmează.

Vederea tipică era –

păşune verde, copaci coloraţi, câteva case, în spate lac + munţi.

Şi munţi, nu glumă. Pe o planşă era trecut tot ce se poate vedea

locul e într-adevăr un punct nevralgic, cu deschidere de vreo 240 de grade, şi vedere la munţi importanţi în zare.

Tot în zare se vedea şi apusul,

aşa că am luat-o încet, pe lângă lacul cel mare, spre casă. Şi gata.