Data trecută când am fost la cascada Rinului de la Neuhausen, acu vreo 3 ani, cu A, G, M & T, nu aveam paşaportul la mine. Nici nu credeam că trebuie. Numa’ hop, punct de frontieră. Adică cum?! Cică, paşapoartele vă rog. Se uită la ale lor, zice – voi, puteţi trece, tu (eu), nu. Păi ştiţi că mergem la cascadă… Nimic. Stai aici. Aiurea. A trebuit s-o luăm pe căi ocolite, să înconjurăm vreo oră ca să găsim fâşia de pământ helvet pe care se putea trece spre Schaffhausen, eludând Germania.

Aşa că ieri am luat grijuliu paşaportul, gândind că vom trece ca prin brânză cu A.& M.. Ajungem la frontieră, pe cei din faţă nici nu-i opreşte, la noi se uită un pic – stop. Se uită atenţi la toţi 3 – Unde mergeţi? La cascadă. Paşapoartele. Trageţi pe stânga până le controlăm. Tragem pe stânga, vine – zice dv. coborâţi, deschideţi portbagajul, apoi şi dv. (A, din spate) veniţi înăuntru la control. Ce aveţi în rucsac? Aparatul foto. Îl luaţi.

Veniţi de la aeroport? Nu. Portbagajul, vă rog. Deschid – golgoluţ. Bine, haideţi înăuntru. Abia după ce ne-au controlat foarte atenţi buzunarele genţilor ne-au lăsat să plecăm. Om fi semănat cu nişte suspecţi de-ai lor?

Una peste alta, am ajuns la cascadă, era înainte de 9 dimineaţa. Pustiu. Jane ne-a dus pe partea cealaltă faţă de locul unde fusesem data trecută, aşa că am văzut privelişti noi. Nu eram primii pe baricade în lumina dimineţii, locul fiind deja dens populat cu un pescar.

Am luat-o dar pe mal să ne apropiem de cascadă, trecând pe lângă o maşinărie educativă, care explica despre energia apei şi cum se face curent din ia etc. Învârteai de o manivelă şi făceai un vrtej meseriaş într-un cilindru. La care ne-am jucat.

Apoi am urcat nişte scări ajungând fix deasupra ei, cu vedere la stâncile caracteristice din mijloc, castelul Laufen şi bazinul de jos. Peste „lac”, locul unde ajunsesem.

În stânga se vede capătul unui pod de cale ferată. Am ocoliiit, l-am trecut, am urcat la castel şi am coborât dincolo, pentru a vedea tumultul de aproape.

Dupe care am luat-o la picior nu înapoi, ci înainte, prin pădure, pe o potecă prin pădure pe malul Rinului, care curând s-a liştinit.

Am ajuns la o pasarelă, pe care o-am trecut

ca s-o luăm înapoi pe malul însorit

cu apă curatăcurată

înapoi la gasgadă. (Am aflat ulterior că cică ar fi mai multe căscăzi prin preajmă, dar noi am văzut-o doar pe asta, care zic ei că e cea mai mare din Europa. Aşa să fie).

De-acolo, mai departe meniul zilei a cuprins Stein-am-Rhein, orăşelul medieval cu case pictate care merită o cană de ciocolată caldă cu orice ocazie,

şi mai ales când altfel dai să îngheţi

la soare cu dinţi

sau fără.

Când să plecăm, am văzut că iegzistă şi o cetate tip Râşnov în vârf de deal,

dar n-am mai urcat, ci am încălecat pe mătură

şi-am purces mai departe spre Konstanz. Lumeeeee…. MULTĂ lume la Konstanz, plin de elveţieni, veniţi probabil la cumpărături de Crăciun. Abia am găsit loc de parcare, şi bine că am parcat regulamentar, căci pe alţii

tocmai îi ridica.

Am dat şi noi o tură prin Mall-ul „Lago”, la care probabil că-i zice aşa pentru că e fix lângă lac,

unde se pare că avusese loc ceva regată, căci erau suspect de multe bărci cu vele pentru perioada asta a anului şi mai ales FRIGUL de afară.

Nu că le-ar fi păsat, raţelor, care i-au tratat, literalmente, cu fundul.

Ceea ce, de fapt, am făcut şi noi, căci am cârnit-o spre casă.

Albumul complet de poze e mai jos, conţine şi unele neincluse mai sus:

http://picasaweb.google.com/s/c/bin/slideshow.swf