Kyōtō (Qui, Otto?)

Miercuri, 1 aprilie 2009

Kyōtō e indiscutabilul nr. 1 la atracţii turistice japoneze, în toate cărţile şi broşurile. A încerca să vedem toate cele 1600 de temple budiste şi 400 de altare shinto, sau chiar şi cele 17 lăcaşuri din patrimoniul UNESCO despre care vorbesc Lonely planeta şi wikitravel, ar fi fost luptă cu morile de vânt. Ei recomandă ca absolutul minim pentru vizitat Kyoto 2 zile. Ei, noi am plănuit o zi jum’ate, din care s-a ajuns la o zi, dat fiind că nu ne-am trezit ieri la timp şi am virat-o ca Ion din Vinţ spre Osaka. De unde am plecat de data asta de dimineaţă, (adică pe la 9) şi în mai puţin de o oră eram în gară.

Oraşul e împărţit în 4 sau 5 zone de interes „turistic”. La oficiul turistic am localizat pe hartă locurile menţionate de M2, care studiase la Kyoto. Văzând că sunt împărţite cam unul pe zonă, am decis să urmăm traseul întocmai. Ni s-a spus că la palatul imperial n-are rost, că e cu rezervare, dar restul sunt accesibile. Dacă ne grăbim.

Aşa că n-am mai pierdut vremea şi dă-i, cu autobuzul (în Kyoto nu snt metrouri) spre prima haltă, zona Awasahigara. Un parc cu temple grămadă, din care am ales unul, care era şi primul site UNESCO (clic pentru poza mai mare).

Plouă.

Pe alocuri zrdavăn. Am stat aciuiţi sub streaşina templului, bând un suc şi mâncând nişte delicioase prăjituri japoneze de la M2, şi apoi când s-a mai potolit vremea am luat-o prin grădini – C. zisese că în Kyoto grădinile japoneze snt de mare interes.

Primăvara e abia la început, aşa că vegetaţia mai acătării se rezumă la cireşi

şi muşchi, foarte moale şi pufos.

După plimbarea prin grădină, hop în autobuz şi mai departe. Următoarea ţintă, Nihojo, castelul din Kyoto, făcut de cei 2 shoguni de referinţă, Tokugawa Ieyasu şi nepotul Iemitsu.

Pe drum, o privire la întâmplare prin oraş arată… deloc spectaculos.

Clădiri gri şi maro, pătrăţoase, nici înalte, nici scunde – deloc impresionant. Aici am făcut şi poza reprezentativă pentru „userfriendlinessul” ţării – cele mai importante informaţii sunt scrise şi în engleză, ceea ce face „navigatul” mult mai uşor. Adică, dacă vrei să mergi de exemplu la Horikamawarutamachi, e easy, găseşti.

Castelul e un pic altă mâncare de peşte, încă de la poartă. Va fi o caracteristică generală a oraşului – arhitectură deloc impresionantă, presărată cu monumente din ăştia cool, în stil tradiţional.

Se pare că oraşul a scăpat de bombardamente, şi s-au păstrat mai multe kestii vechi. Cum e grădina castelului, aranjată tradiţional, cu iazuri şi pietre.

E bine păstrat şi interiorul, cu săli amenajate şi manechine pe post de shogun şi curte. Cel mai mult mi-au plăcut podelele-privighetoare, care scârţâie ciripitor la fiecare călcătură – să audă şogunu’ când vin ninjakii să-l killărească. Din acelaşi motiv, pereţii sunt din foi subţiri de orez, prin care se văd umbrele. Cool.

Complexul e mare, l-am parcurs în parte. În cărţi zicea că terasa de unde se vede complexul mai bine e foarte aglomerată – vremea însă zburătăcise turiştii, aşa că am putut savura în voie priveliştea de după ploaie.

Ploaia n-a mai venit.

Şi până am luat-o înapoi prin grădină,

a răsărit un pic şi soarele.

Aşa că, hop în autobuz

şi mai departe, spre poate cea mai cunoscută clădire din Kyoto. Cum am ajuns la el, a răsărit puţin şi soarele. Nimic mai potrivit, pentru Pavilionul de Aur Kinkaku-ji.

Etajele de sus snt acoperite în întregime cu foiţă de aur,

care fascinează hoarde şi hoarde de turişti. Pe bună dreptate, zic.

Am stat un pic, apoi o tură prin grădină, şi gata, mai departe, în stil grăbit japonez. Next stop – Ryoan, unde ne pregăteam de cea mai cunoscută grădină „zen”, amenajată doar cu pietriş şi pietre, loc de plimbare şi meditaţie pentru samurai.

Am nimerit chiar un grup de turişti,

şi am ascultat o vreme explicaţiile ghidei, din care n-am înţeles desigur nimic, fiind în japoneză.

Grădina e MULT mai MICĂ decât ne-am închipuit,

iar momentul a fost oarecum anticlimactic.

A urmat o călătorie luuuungă cu autobuzul, pe care o-am dormit, până hăt în celălalt capăt al oraşului, pentru alt „landmark”. Ca să ajungi la templul Kyomizu-dera, din vârful dealului, se urcă pe o stradă aglomerată cu magazine şi suveniruri,

iar în vârful dealului – le voila, unul din cele mai cunoscute complexe arhitectonice tradiţionale, cu poarta portocalie renovată

şi pagoda mai puţin renovată, dar spectaculoasă.

Templul era ornat cu tot felul de cârpe colorate, oameni în uniforme albe mişunau. Noi nu le-am dat atenţie şi am urcat

pe lângă plăcuţele cu inscripţii norocoase

şi am intrat în templu, după o spălătură obligatorie pe mâini la fântâna dragonului.

mai jos exact şi procedura:


(film by M.)

Când ne-am întors, coadă la intrare. De curiozitate, am întrebat un tânăr în uniformă despre ce-i vorba. Nu ştia nici o boabă engleză, dar a chemat pe un altul, care ne-a explicat că la 6 se aprind luminile şi se admiră cireşii aproape înfloriţi.

Erau 2 cozi. Ne-am aşezat la cea mai mică. Se dă drumul, înaintăm, ajungem la omul cu bilete, îi arătăm biletele, bănuind că de fapt trebuiau cumpărate unele noi. Ne face semn să ieşim din rând, încearcă să ne explice în japoneză, dar după câteva secunde şi ochi mari şi nedumeriţi din partea noastră, renunţă cu un dat din mână – oof, hai, treceţi!

Aşa am mai urcat o dată şi am mai dat o tură. N-am stat însă până la întunecare, căci mai aveam de mers.

Am luat-o înapoi în jos, pe străduţe vechi cu case de lemn

în sfârşit arhitectură ca-n „Shogun”! Aşa da. Până am ajuns jos, s-a întunecat.

După un bulgăre de orez de la un supermarket, marşul a continuat, căci mai aveam ceva de bifat. Străduţa de mai jos, pe numele ei hanami-dori,

am găsit-o după ce am rătăcit pe nişte străzi lăturalnice neinteresante. Dar voiam neapărat să ajung, căci în carte se spune că pe aici, dacă vii pe înserat, ai şanse să vezi o gei-sha în drum spre/dinspre client. Mai sunt foarte puţine gheişe în Japonia, câteva mii, majoritatea în Kyoto, câteva în Tokyo, dar Kyoto e fieful. Aşa că eram cu ochii în 16 pe la lampioane, poate-poate apare o kiku-sană.

Aşi.

Bineînţeles că nici vorbă de kikusană. Aşa că am plecat mai departe, iar în continuare am dat peste o stradă cu pârâu pe malul căruia erau restaurante selecte, vizaviz de cireşi. Şi de mulţi turişti pozând. Deh, nu degeaba era lângă hanami-dori, strada cu hanami (remember, hana-mi, floare-văzută).

Lăsăm imaginile să vorbească puţin:

Gata. Se făcuse de ora 8, şi noi trebuia să facem checkin la hostel până-n 9, că ne lăsasem doar bagajul, camera nefiind gata. Aşa că după o ultimă străduţă cu lampioane,

şi ceva rătăciri pe străzi mai puţin interesante, am prins un autobuz care ne-a dus înapoi spre gară, unde era hostelul. După checkin, repede înapoi în oraş. Una, să mâncăm ceva, a doua, poate mai prindem luminile de la Kyomizu-dera noaptea, iar a treia ne spusese C. că ar fi un festival cu gheişie în Gion, centrul vechi. Hopa. Repederepede, fuga la gară, ne suim în autobuzul cu numărul potrivit în ultima secundă, ca să ne dăm seama că mergea în direcţie inversă. Şit. Ne dăm jos, mergem o staţie pe jos înapoi, luăm alt autobuz, dar nu ne ducea la Kyomizu-dera, a trebuit să schimbăm… noapte, târziu… oamenii ziseseră că luminile la Kyomizu-dera sunt până la 10, speram să le prindem. Le-am fi prins, dacă n-am fi greşit transportul. Aşa am ajuns la 10 jumate sus, nu mai era nimeni. Doar nişte muncitori pe stradă, reparau pardoseala în oraşul vechi. Ne-au invitat politicos să trecem prin mijlocul „şantierului”, un muncitor ne-a condus până la jumătate, de unde ne-a preluat alt Dorel. Foarte politicoşi şi cumsecade.

Obosiţi şi oarecum dezumflaţi, am ajuns din nou în centru, la strada cu cireşi – dar nu mai era nimeni nici acolo. Se terminase parada… Se făcuse 11, în curând trebuia să luăm autobuzul spre casă. Nemâncaţi, am ajuns la capătul lui hanami-dori, şi stăteam la stop, când, peste drum…

iat-o. În stânga, jos.

Kiku-san!

Deja îmi propusesem – dacă văd o gheişă, N-O S-O POZEZ. Nu ştiu de ce, poate pentru că toţi trecătorii vor poză cu ea, s-o fi simţind aiurea, am zis nu. N-o pozez, mai bine mă uit. Aşa că singurul cadru mai acătării e ăsta de mai jos, cu mult crop din poza de mai sus.

Faza e că nici de uitat nu m-am uitat prea atent, că mi-a fost ruşine. Am trecut însă strada în direcţii opuse, la nu mai mult de un metru de kiku-san. Mi-a „făcut seara”, cum se zice. N-am mai simţit nici foame, nici sete. Fuga la autobuz, şi înapoi în zona gării,

de unde am produs nişte paste la cutie de plastic, tipice japonezeşti, pe care le-am gătit cu apă anevoie fiartă în bucătăria destul de îndoielnică a hostelului.

Per ansamblu am fost mulţumiţi. Atunci nu ştiam, acum ştiu, că am ratat totuşi un obiectiv important, templul Fushimi Inari, dar asta e. Dacă treceţi prin Kyoto, să mergeţi la el. Noi, data aviatoare. Pentru o zi, ne-a ajuns.

Oyasumi nasai, Kyoto-san.

3 gânduri despre “Kyōtō (Qui, Otto?)

  1. exceptional blogul! mulţam’ de link! m-am apucat să citesc, dar pe la a treia însemnare m-am lăsat – întâi vreau să termin de scris, ca să nu mă influenţeze, că deja încep să uit şi se amestecă :).

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s