Nara-ţiunea

2 aprilie 2009

A mai fost ceva ce voiam să vedem la Kyoto. Pagoda de la Toji e cea mai înaltă din Japonia, şi era aproape de gară, aşa că am dat o tură pe acolo dimineaţa. Toji e un complex de temple (clic pe imagine ca să se vadă totuşi ceva)

care se iţeşte, ca de obicei, într-o zonă cu o arhitectură „modernă” absolut neimpresionantă. Ca în Bucureşti, doar că impecabil de curat.

Dintre temple, ăsta e cel mai mare,

cu nişte statui de buzi demne de văzut înăuntru (nu era voie poze). Pagoda în sine e „normală”, în 5 „etaje”, şi are 57m înălţime:

Din păcate, au existat şi pagode mai înalte, în 7 etaje, dar au ars sau au fost distruse în războaie… Am citit acum că „tradiţionale” sunt cele cu 3 sau 5 etaje, fiecare templu avea o pagodă care adăpostea o relicvă a lui Buddha (sau ceva reprezentând o relicvă). Treaba cu Buddha asta e oricum interesantă, nu toţi se referă la acel Buddha, Siddharta Gautama, „originalu'”, ci au fost tot felul de „discipoli”, care au atins iluminarea şi au fost ridicaţi la rangul de „buddha”. De fapt, ce să vorbesc prostii, mai bine zi-le, wikipedia (pentru cine vrea să afle mai mult, aici):

„În religia budistă oricine se trezeşte din „somnul ignoranţei”, experimentând o relaţie nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, şi predică învăţăturile sale celorlalţi este numit buddha. Toţi budiştii tradiţionali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul buddha: se crede că au existat mulţi buddha înaintea lui şi că vor exista şi viitori buddha de asemenea. Dacă o persoană obţine „trezirea”, fără ca neapărat să o şi predice comunităţii, el sau ea devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalţi buddha care au existat şi vor exista, deoarece învăţăturile lui se concentrează asupra acestui tip de trezire, numit şi „eliberare” sau Nirvana.”

De-aia nu le zic „buzi” la întâmplare (şi nici peiorativ, dar mă distrează cum sună), căci chiar era mai mulţi. De exemplu, pe meseriaşul Daibuţ de la Kamakura îl cheamă Amida (Amitabha în sanscrită), iar pe cel de la Nara Dainichi sau Birushana (Vairocana în sanscrită).

Aşa cu buzii. Astea de mai sus le-am citit acum când scriu, atunci nu ştiam exact care-i piesa, ni s-a părut doar interesant cum că există mai mulţi şi nu e o religie centralizată pe un singur „iluminator”.

Se anunţa o zi frumoasă,

aşa că am purces vitejeşte spre gară, şi apoi spre Nara.

A 4-a şi ultima capitală a Japoniei din programul nostru (după Tokyo, Kamakura şi Kyoto) e la mai puţin de o oră cu trenul de la Kyoto. La gară ni s-a zis că într-o juma’ de zi, cât aveam, merită mers în Nara-Park, parcul cu temple. Ceea ce recomandăm şi noi mai departe.

ÎN SFÂRŞIT am găsit ceva aproape de ce-mi închipuiam – o zonă verde, liniştită, cu temple ici-colo. Toate păstrate bine, şi suficient de aproape încât să fie „bătute” pe jos. Primul „obiectiv” a fost pagoda din Nara, de la Kofuku-ji,

care e cu doar câţiva centimetri mai mică decât cea din Kyoto, ratând astfel titlul de „cea mai înaltă din Japonia”. Aici am făcut cunoştinţă şi cu cei mai cunoscuţi locuitori ai parcului, ţapii şi căprioarele. Cică e animal sacru aici, aşa că au prosperat, ajungând la o populaţie de 2000 de indivizi, mereu înfometaţi, mereu puşi pe dialog cu turiştii.

Cum era de aşteptat, se găsesc nişte biscuiţi speciali cu care turiştii mici şi mari pot să le hrănească pe copitate.

Mniamm.

Pentru a vedea halul de tupeu în care au ajuns teoretic timidele căprioare, iată şi un filmuleţ:


(film by M.)

Mai departe în text, ne-am deplasat spre cei doi cireşi. Cei doi cireşi erau, ni s-a spus la gară, singurii deocamdată înfloriţi în toată splendoarea,

ceea ce probabil că li s-a spus tuturor, căci erau mulţi turişti la pozat.

(când zic „turişti”, mă refer în special la japonezi; prin comparaţie cu alte locuri am văzut foarte puţini turişti străini – care aici sunt foarte uşor de recunoscut :)

Şi aveau ce poza, cireşii sunt bătrâni, cu ramuri atârnând


şi flori multemultemulte.

În timp ce făceam o sută cin’j’de milioane de poze la flori,

a răsărit şi soarele

aşa că am mai „băgat” o sută patruj’de mii de poze, că de, altfel arată în lumina soarelui,

şi de fiecare dată mi se părea că „parcă floarea asta-i mai frumoasă,

lasă că le şterg pe celelalte”. Mdada. de unde.

Ciutele asistau impasibile la aceste frământări.

Am reuşit să ne rupem de flori motivaţi de următoarea destinaţie. Prin această poartă maare

păzită de nişte statui de lemn foarte mari şi foarte faine, care din păcate (sau din fericire, pentru ele) snt protejate cu plasă, deci n-au prea ieşit în poză

se ajunge la atracţia principală, Tōdai-ji, fieful Daibuţului de Nara.

Daibuţu’ de Nara e cel mai mare Daibuţ care este la Japonia, un pic mai mare decât Daibuţu’ de Kamakura, despre care am vorbit. Spre deosebire de acela, ăstuia i-au tras palat. Şi mi se pare normal ca sediul celui mai mare Daibuţ să fie cea mai mare clădire de lemn din lume.

Nu numai atât, dar se pare că clădirea de acum e abia 2/3 din cât era ea odată. Că era un întreg complex, cu pagodă cu 7 etaje, şi tot tacâmul. Ca în macheta de mai jos.

Se spune că dacă Daibuţul din Nara e cel mai mare, cel din Kamakura e artistic mai apreciat. Suptscriu.

Poate şi plasamentul, cel din Kamakura e singur, cel de aici înghesuit în cocioabă, cu o grămadă de alte statuete şi artefacte în jurul lui.

Oricum, ne-a plăcut la daibuţ. Are o curte mare şi colorată,

prin care am plecat mai departe spre deal. Căci mai voiam să vedem acest templu, la care nu-i mai ştiu numele, s-ar putea să fie Nigatsu-do, dar n-aş băga mâna-n foc,

dar care avea nişte lampioane meseriaşe,

nişte răi care păzeau acoperişurile

şi o vedere de sus de apreciat.

La întoarcere, în drum spre Kasuga Taisha, altarul shinto, ne-am rătăcit prin parc, căutând o scurtătură (evident), aşa că am ajuns din nou la casa Daibuţului. Ne-am hotărât că ne-am făcut porţia de temple, şi am purces cu autobuzul înapoi la gară, de la gară în Shinkansen,

şi înapoi la Tokyo, prin Yokohama (cu Yokohama aveam noi o dumă, de-aia am făcut poza asta,

dovadă că am trecut. N-am oprit, căci ne aştepta C. la Tokyo, să mergem să mâncăm shabu-shabu. Dar despre asta în episodul următor.

5 gânduri despre “Nara-ţiunea

  1. super simpatic limbajul ales pentru postul asta :) iti da o stare de buna dispozitie mucalita, copilareasca, ghidusa :) si te face sa vreeeeei si tu, normal ;)
    iar pozele, ca de obicei, superbe :-oooo

    Apreciază

  2. Am ajuns aici din blog in blog si m-am agatat de pozele tale cu ciresi infloriti :) M-a adus pana aici Japonia, a doua tara despre care am spus „nu pot sa stau pe Pamant si sa nu vad Canada si Japonia”, ceea c einsemna ca ambele erau „high” pe lista dorintelor mele. Din Canada am vazut putin (partea de vest) dar in Japonia inca n-am ajuns. Deocamdata, pana gasesc un bilet de avion cu pret acceptabil, ma documentez, iar ceea ce scrii aici e grozav!

    Apreciază

  3. Am ajuns din nou aici fiindca acum chiar ma pregatesc sa merg in Japonia (aprilie), biletul de avion e cumparat de 2 luni! Am recitit ce ai scris si subscriu in legatura cu „setea” de neoprit de a poza sakura. La fel am patit si eu anul acesta, in Coreea de Sud! Sper sa prind fenomenul si in Japonia. Voi sta 7 zile in Kyoto si 2 in Osaka, cu excursii in jurul Kyoto-ului.

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s