Prea multe despre „buctătăria” japoneză nu ştiam, de fapt nu ştiam nimic în afară de sushi. Ei bine, mulţumită lui C. (rămânem datori) am descoperit o grămadă de feluri de mâncare care mai de care mai spectaculoase, elaborate şi gustoase. Nu ştiu dacă aşa a gândit-o C., dar mâncărurile au crescut în complexitate şi spectaculozitate pe zi ce trecea. După simpla soba din prima zi, care a fost oricum interesantă, apoi sushi-ul de la el, azi a fost rândul shabu-shabului. Care este aşa: o oală împărţită în 2 compartimente, în care snt 2 zeme diferite, unul alb de soia, celălalt roşu de… nu ştiu ce, curry, cred, care oală se pune pe o plită, să fiarbă lichidele. În boluri separate primeşti tot felul de alte sosuri şi mirodenii (din nou alb şi roşu de bază, plus alte culori), cu salăţi, legume şi, desigur, orez.

Apoi vine carnea, de vită şi porc, crudă, felii foarte subţiri, stil carpaccio, care se iau cu beţigaşele, se bagă în oala unde fierbe zeama, se dă de două ori în sus şi-n jos, shabu-shabu (numele vine de la sunetul pe care-l face carnea tăvălită prin zeamă), după care se mai poate întinge prin sosurile din bolurile mici, şi se mănâncă.

Foarte bună, şi distractiv de preparat, ca orice masă gustos-interactivă. Shabu-shabu.