O rugasem pe M2 să ne spună destinaţii „neturistice”, măcar una, unde să mergem să vedem Japonia „adevărată”.
„Trebuia să veniţi la mine, în Kyūshū”, a zis, îmbufnată.
„Bine, M2, ştii vorba poetului, ‘dar Kyūshū e departe…’ zi-ne ceva din apropiere.”
„Ăă… Nikkō?”
„Ce e Nikkō?”
„Un loc la munte, cu temple.”
„Aa, sună fain.”
„La care merg foarte mulţi turişti.”
„…”

Dar am mers la Nikkō. C. a întărit că e o idee bună, iar lonely planeta aşijderea – „mare atracţie”, „nu ocoliţi”. Bineee… Asta e, facem excursia eminamente turistică, apoi, dac-o fi să mai fie a doua oară, mergem unde nu merg turiştii.

Nikko, ni s-a zis, e un loc special. Sfidând tradiţia înclinată spre minimalism a japonejilor, shogunul Tokugawa Iemitsu, nepotul shogunului-shogun, a ridicat aici nişte temple comemorative ale clanului Tokugawa, şi le-a ornat, aurit şi colorat cu vârf şi îndesat, ca simbol al puterii familiei. Din fericire, s-au păstrat (am zis de tradiţia shinto care zice că la fiecare generaţie altarul trebuie demolat şi reconstruit? din fericire aici n-au făcut aşa.). Altarele sunt shinto, pentru căci clasa nobiliară a rezistat mai mult budismului, care a pătruns întâi la „poporeni”.

Insider tip: la Nikko e recomandată cumpărarea unui tichet „all inclusive”, pentru toate templele. Costă 1000 de yeni şi merită, pentru că din 2 temple l-ai scos, şi o să vrei să vizitezi măcar 3. Biletul se poate cumpăra de la intrarea în „parc” – asemănător cu Nara, majoritatea templelor interesante sunt grupate în acest parc, doar că aici relieful e altfel, „de munte”. La parc se ajunge uşor cu un autobuz; oamenii de la informaţii turistice ştiu engleză (măcar ăsta a fost avantajul vizitării locurilor „turistice”- infirmând aşteptările, am întâlnit vorbitori de engleză peste tot).

Primul edificiu e nelipsita pagodă, şi deja ne sugerează cam ce va fi de văzut aici: e mare, frumos plasată între copaci,

colorată

şi, zic eu, spectaculoasă.

Mai departe în text, trecem printr-o poartă

în curtea

care dă în sectorul principal cu templele şi mausoleele shogunilor – atât bunicului, cât şi nepotului li s-au împrăştiat cenuşile pe aici (nu se poate vorbi de „mormânt”, dar aceste temple ţin loc de mausolee).

La ele se ajunge trecând prin nelipsitul torii,

care e probabil cel mai simplu element arhitectonic din tot „complexul”.

Odată ce am urcat scările,

…dar io zic mai bine las imaginile să vorbească:

Aşaa. După ce am colindat clădirile şi pozat la capete aurite de dragoni până am scuipat foc pe lentile, am făcut cale întoarsă şi ne-am mai oprit, din fericită întâmplare, la 2 „obiective” pe care voiam să le văd, din ce citisem în carte, dar le ignorasem la prima trecere. Unul e templul cu elefanţi,

care are pe frontispiciu 2 elefanţi desenaţi de un artist care se zice că n-a văzut în viaţa lui un elefant. Se vede.

Al doilea obiectiv e acest gradj aparent inofensiv, unde e adăpostit ceva cal sacru (nu mai ştiu egzact care-i faza cu calu’), dar marele lui skepsis sunt micile gravuri în lemn de deasupra uşilor: grupul de maimuţe „hear no evil, speak no evil, see no evil.” „Nu aude, nu vorbeşte, nu vede (răul)”. O maximă asemănătoare cu una a lui Confucius, de aia i se şi atribuie după unele surse. Auzisem de ele, dar nu ştiam nici cum arată, nici de unde sunt.

Arată aşa

şi sunt de aici.

Nu sunt singurele maimuţe expresive, de altfel. Mai sunt şi altele, de exemplu astea,

la care ni se oferă explicaţia de mai jos, cum că una e disperată şi cealaltă o consolează:

Cu aceasta, vizita la Toshogu, cel mai important lăcaş din Nikko, s-a încheiat. Am mai mers la 2 temple, în sus pe deal, care arătau asemănător pe dinafară

şi frumos pe dinăuntru,

fiind păzite de diverşi răi.

În final, după ce am privit cu atenţie inscripţiile

am plecat.

.

photos by moi & M.