Noaptea a fost un sfetnic bun, aşa că după o trezire la 8, uitându-ne la munţii însoriţi care se vedeau din balcon

şi prin geamul de la hotel

ne-am zis: băi, Chamonix e cunoscut pentru Mont Blanc, N-ARE CUM să nu se vadă! Aşa că probabil e ăla mai teşit din mijloc, iar faptul că ceilalţi par mai înalţi e doar o iluzie optică.

La recepţie ne ziseseră că prima telecabină spre Aiguille du Midi e la 9, aşa că la 9 fără 10 eram prompţi la rând, ca să vedem că prima telecabină plecase la 8 jumate. Amănunt care se va dovedi esenţial, pentru că următoarea a fost la 9 jumate, şi până am ajuns de la 1050m (altitudinea Chamonixului) la 3842m, punctul cel mai înalt al telecabinei nr. 2 din Europa,

Muntele Alb îşi trăsese căciulă de nori!

Şi aşa avea să rămână cât timp am stat noi sus, din păcate. Asta e, n-aveam ce face, aşa că ne-am apucat să pozăm panorame, carele probabil e dintre cele mai spectaculoase pe care le-am văzut, căci se vede hăăt încolo spre Franţa,

valea lui Chamonix

şi gheţarul care se pierde în vale, jos în stânga, cel la care am fost noi ieri.

Pe partea cealaltă, pe lângă marea de nori

şi munţii Elveţiei iţindu-se din ei

ne aştepta spectacolul. Chiar când am ajuns noi, 3 oameni coborau (chestiile alea mici din dreapta jos)

carele erau ăştia

urmaţi la scurt timp de alţii (îi vedeţi minusculi jos de tot în mijloc, pe curba ceea?)

iată-i de mai aproape:

şi mai aproape:

Nici n-au ajuns bine jos, şi au urmat încă o trupă:

Apoi ne-am dat seama ce se petrecea: au coborât coama periculoasă, până la un loc unde şi-au putut pune schiurile, şi au luat-o la vale pe geţar:

Se văd ca nişte puncte, jos pe marea pată albă:

care la o privire mai atentă săpau urme de schiuri în gheţar:

şi urme de picioare (ăştia nu ştiu de ce mergeau pe jos):

Fascniaţi de schiori, nu i-am observat pe cei 2 care urcaseră coama în timp ce ăştialalţi coborâseră, şi acum ajunseseră aproape sus

care pentru încadrarea în peisaj aici snt în colţul din dreapta jos

După ce i-am pozat bine şi pe ăştia, pe fondul sonor al prietenilor lor (italieni) care rămăseseră sus şi care comentau într-una verzi şi uscate, vorbind repede parcă fără să respire – „ăla din faţă e Marco, ba nu, e în spate, ba da, al doilea e Francesco, sau Marco, MARCOOOO!! (strigăt înspre hău)”, etc., ne-am dus pe trepţi în sus până la platforma cea mai de sus – care s-a dovedit mai anevoios decât părea. La fiecare vreo 15 de trepte făceam pauză 3-4 minute (!), atât era de obositor. Nu-i e şagă cu altitudinea…

Nu ştiu dac-am stat vreo oră sus nas în nas cu Muntele Alb (allez Le Blanc!), dar au fost minute frumoase. Chiar dacă nesuferitu’ n-a vrut să-şi dea şapca de nori jos cât am stat acolo.

La coborârea cu cabina, i-am văzut pe Marco şi ai lui coborând cu schiurile pereţi de zăpadă, cel mai extrem ski pe care l-am văzut vreodată pe viu, şi care a smuls strigăte necontrolate în cabină. Deşi văzusem ceva similar şi la urcuş, n-am avut pregătită camera, aşa că tot ce am putut poza au fost aceste urme, ca idee.

Tre’ să credeţi, era abrupt rău.

Cum am ajuns jos, MB şi-a scos căciula de nori (mda, merci beaucoup), iar noi am adăstat la o terasă turistică, dar goală, unde am executat o omletă frumos şi franţuzesc aranjată

de un ospătar mai bătrân şi foarte charmant (prezenţa A.-ei l-a inspirat la flirt), care ne-a făcut să ne gândim că e o diferenţă ca de la cer la pământ între francezi şi germanici la chestii de-astea. Savoir-vivre.

Iar noi, savoir partir, spre casă.