Dintre sute de concerte pe care le-a dat Michael Jackson in viaţa lui, televiziunea germana ARD a ales sa difuzeze, drept omagiu, citez, „una din performanţele live cele mai memorabile, cea de la Bucureşti, din 1992”.

M-am oprit surprins din ce făceam şi m-am uitat, pe alocuri ca în transă. Şi nu pentru că snt „fan”, ci pentru că văzând feţele oamenilor de pe stadion, m-a trecut un fior – tineri români din 1992, imediat după Revoluţie. Mi-am dat seama (abia acum!) ce trebuie să fi însemnat pentru ei venirea lui Michael în România. Cât de mare lucru a fost.

Concertul a fost intr-adevar excepţional, cu MJ in formă maximă, iar pe stadion – nebunie. Alegerea nemţilor m-a flatat, dar după ce am văzut concertul nu m-a mai surprins. Mi-am dat seama că n-am văzut niciodată un concert de-al lui de la cap la coadă, şi da, a fost un show cum n-am mai văzut. Fiecare cântec înscenat ca o piesă de teatru, de fapt o replică la videoclip, totul regizat, pus la punct în cel mai mic amănunt, de la intrarea în scenă la ieşire, şi i-a ieşit totul şnur. Se vede perfecţionismul pentru care era celebru, dus la extrem. Pe de o parte, concertul mi-a dat impresia de „profesionism pur”, fără să-şi permită momente de spontaneitate, pe de ală parte, la un moment dat parcă „l-am simţit” cum „şi-a dat drumul”, până la sfârşit dând tot ce avea mai bun din el, cu pasiune dezlănţuită pentru ce făcea – pentru muzică, pentru dans, pentru spectacol, pentru experienţa creată pentru acei zeci de mii de oameni pe acel stadion. Uitaţi-vă la melodia de mai jos ce face, mai ales către final.

Iată că avem şi noi un moment artistic „modern” de referinţă. Pe lângă spectacolul artistic, un merit au şi spectatorii – împreună au creat o atmosferă supranaturală.

Mulţumim Michael. N-am fost fanu’ tau, că erai piţigăiat şi mereu cu mâna la prohab :) – da’ chiar şi-aşa, o să-mi lipseşti.