Lux’n burg

Eram pe autostradă şi mă gândeam – de data asta, am luat paşaportul, n-a mai trebuit să mă întorc din drum ca săptămâna trecută. Dar ce oi fi uitat oare? (conform obiceiului de a uita câte ceva important)
Mi-am dat seama când am ajuns la hostel în Schengen că uitasem rezervarea imprimată. Oricum, la recepţie era deschis doar între 17-22, şi era unu la prânz, aşa că pas. M-am dus mai departe la Luxemburg. (am decis să stau la Schengen pentru că în Luxemburg n-am găsit loc. Schengen e la vreo 40km sud de oraşul Luxemburg.)

După ce m-a dus Jane la parcare, am ieşit să adulmec oraşul, şi căutând informaţiile turistice am nimerit la locul de unde plecau autobuzele turistice. Deşi iniţial nu voiam, am zis că nu strică o privire de ansamblu, mai ales că un coleg îmi zisese că altfel în cartierul modern cu bănci nu prea e rost de ajuns, că e departe. Decizie spontană, ultimii 11 euroi (acceptă doar cash), şi sus în autobuz, să luăm pulsul.

Pozele din autobuz au ieşit slabe, dar le voi folosi ca explicaţie pentru topografia oraşului, care e interesantă. Oraşul Luxemburg e aşezat pe valea a 2 râuri, Petrusse şi Azelle, azi foarte mici, dar care au tăiat o vale adângă în calcarul moale. Astfel oraşul e împărţit în 3 bucăţi mari de interes. Ce se vede în poză sus e „oraşul de sus”, cam de secol 19 aşa, cu instituţii de stat, străzi pietonale, restaurante şi buticuri, iar ce se vede jos e, evident, „oraşul de jos”, numit „Grund”, carele e oraşul vechi. Deci oarecum invers faţă de orăşelele medievale „tradiţionale” cu cetăţi cocoţate în vârf de deal.

În partea cealaltă altă porţiune a oraşului de jos, cu podul de cale ferată şi în stânga sus, clădirile noi din cartierul Kirchberg, sediul financiar-bancar.

Acolo ne-a şi dus autobuzul, dar poze semnificative n-au ieşit. Arhitectură modernă

(opera, de exemplu)

cu sculpturi la tot pasul prin curţi de bănci, de preferat în contrast cu clădirea pe care o ornau.

Înapoi în ţentrul vechi, am trecut pe la gara destul de impunătoare

cu multe biciclete.

Şi cam… atât am reţinut. A, ba nu, ne-am învrtit un pic şi prin oraşul de sus,

unde ne-a şi lăsat autobuzul, de unde-am plecat. Adică de la unul din punctele de observaţie de sus în jos, spre vale.

Am mers în piaţa centrală

la oficiul turistic, unde mi-au recomandat să fac turul pe jos menţionat în hartoborşura pe care mi-au dat-o, e cel mai bun mod de a cunoaşte oraşul într-o zi. Subscriu. Dar înainte să încep turul, mi-era foame, era deja 3 după-masa. În piaţa mare se pregătea ceva manifestare muzicală africană, parte a unui spectacol de 2 zile, vedetele fiind Simple Minds, dar duminică, iar eu aveam să fiu departe. Am fost însă aproape de nişte mâncare senegaleză,

şi n-am ratat ocazia unui prânz Yassa Poulet cu sos şi legume specifice plus banane prăjite,

totul extrem de gustos, chiar sub statuia ecvestră a ducelui Guillaume II.

Abia apoi mi-am început periplul pietonal prin centrul orasului de sus, unde wikitravel avea dreptate, mari obiective turistice nu snt. Palatul ducal,

străzi ordonate şi curate,

Place des Armes, centrul „social”, cu multe terase, tarabe diverse miercurea şi sâmbăta şi performeri live în foişorul cela din spate (acum erau nişte copii cu xilofoane).

Am mai reţinut biserica asta cu scateri,

în care tocmai se făcea o hirotonisire, cred

şi piaţeta asta,

până… ei, până am ajuns la Rue de la Corniche (nu necesită traducere). De la care cornişă se vede oraşul vechi, lucru care a generat incontrolabil vreo 50 de poze în 5 minute.

Deci, nu ştiam unde să mă uit, la acoperişurile negre de pe case colorate,

la contrastul vechi-nou din vederea spre Kirchberg,

la podurile arcuite, forturile rotunjite, grădinile terăsuite,

ce mai, am clicuit în neştire.

Calmează-te, mi-am zis. Degeaba.

Cornişa asta se autointitulează „cel mai frumos balcon din Europa”. Nu ştiu, frate, dacă e „cel mai” (începe să mă obosească goana asta nebună după „cel mai, cea mai”), da’ e frumos rău.

Ei, şi-am stat o vreme uitându-mă în jos şi încercând să cuprind cu privirea ce mi se arăta, dar acolo poţi sta zile întregi şi tot să mai descoperi chestii noi, atât e peisajul de alambicat bogat în detalii, aşa că m-am rupt într-un târziu şi m-am dus mai departe să văd şi „inima medievală”

a oraşului de sus, adică piaţa asta mică,

de unde am pornit-o în jos, spre mult aşteptatul Grund, cartierul vechi inclus în patrimoniul UNESCO. Văzusem nişte vederi cu oraşul de sus reflectat în apă, eram curios să văd dacă o fi chiar aşiea. Apa e asta,

iar oraşul se reflectă aşa:

După ce am adăstat un pic în admiraţie, am purces mai departe, dar drumul indicat în broşură n-a mai fost aşa spectaculos, pe la poalele zidului, verdeaţă, pe sub poduri,

pe malul Petruţei, care atât de minusculă a ajuns,

dar pe mine mă trăgea aţa înapoi în oraşul vechi, unde m-am întors, abandonând traseul indicat (oricum nu mai era mult), şi descoperind alt unghi e pozat oraşul reflectat, cu pod cu tot, şi cu terasa aia plasată ideal.

(De pe pod am mai tras un cadru, aşa rapid, că apăruse un nor care se reflecta frumos)

Am sunat la hostel, să fac check-in, dar mi-au zis că tre’ să trec să iau cheia până-n 10, că dup-aia se poate intra doar cu cheia. Şit. Era 6. Ce fac, mă duc acum, pierd o oră, mă-ntorc seara, sau mai stau pe-aici până pe la 9 şi apoi mă duc de tot?
M-am decis pentru prima variantă, dorind să văd apusul aici, şi după o rătăcire prin oraş evident negăsind parcarea, vrrr pnă în Schengen (un pic mai aproape de Ploieşti, cum ar veni) rezolvă cu cheia, vrrr înapoi, până la urmă am ajuns pe la 8 din nou în oraşul de sus unde terasele erau pline

şi concertul începuse.

Am nimerit la o trupă ce cânta un fel de fusion cambodgian (deci nu era african festivalu’, ci „ţări în dezvoltare incertă”), cam aşa:

Am stat să-i ascult un pic în piaţă, după care am luat-o mai departe spre oraşul de jos, la podul la care aveam să revin obsesiv în diverse momente ale serii. Între timp apăruseră nişte nori, şi aici se vede cum camera supraexpune cerul, ar fi trebuit să se vadă fix în oglindă ce se vede în apă, da’ ori nu-i posibil, ori nu ştiu eu setările.

Am purces acum la un tur personal al Grundului, fără ghid, şi am găsit chestii interesante, ca aceste „cazemate”, unde luxemburghezii cică s-au ascuns în stânci în al 2lea război mondial (şi azi cică bătrânii snt refractari la vorbitul de germană, după suferinţele din acei ani).

Am urcat pe partea cealaltă a dealului pentru o panoramă-două-trei;

iar cea mai bună lumină am prins-o fix pe nişte obiective cu… potenţial artistic scăzut, da’ asta e, lumina de dar nu se caută la pixeli.

Înapoi în jos, pe străduţe

cu pisici,

(pentru context, e pe pervazul casei din dreapta)

ş-apoi înapoi la… aţi ghicit.

Stând eu aşa pe o bancă relaxat

după ce încercasem diverse încadrări,

numai ce văd o pasăre, pe un zid, chiar în faţa mea.

Până aici, nimic deosebit, mă chinuiam să găsesc setările să-i fac o poză clară (n-am reuşit), dar ce a urmat a fost un episod de Animal Planet, transmisiune în direct. Căci la un moment dat o văd că se mişcă, îşi ia zborul (gata, zic, se duce)

când colo, aterizează în apă,

şi – bldbc!

Din păcate am fost surprins de eveniment, şi în ciuda setărilor „sport” pozele au ieşit cum le vedeţi.
Păsăroiul s-a mai scufundat de vreo 2 ori, timp în care am încercat disperat să găsesc setări mai bune, dar am reuşit abia după ce s-a ridicat din nou în aer

şi s-a dus la loc pe zid.

Mă pregăteam să zic – na, asta e, a fost fain oricum, când îl văd că iar se avântă,

aterizează,

bldbc!

de data asta – victorie! a prins ceva!

Cu prada-n cioc,

înapoi la loc.

Înghiţit,

ciufulit,

mulţumit.

Şters ciocul de zid, în loc de şerveţel.

Şi uitat la mine cu oichi curioşi, că ce-i tot fac atâtea poze. Ce, n-am mai văzut cocostrc la vânătoare?
Nu.

Eu speram să mai vâneze, că peşti mai „săreau”, dar nu, chiar când a trecut această doamnă în roz cu căţel prin faţa mea,

vânătorul şi-a luat zborul.

Ceea ce am făcut şi eu, înapoi în sus spre cornişă,

şi apoi în jos prin grădinile celea pe care mi-am dat seama că nici nu le vizitasem,

carele a coincis cu aprinderea felinarelor.

A fost o decizie bună să mă duc după cheie, că era deja 9, şi abia se lăsa lumina serii. În care am mai tras cinci miliarde de cadre, încercând tot felul de setări, prin locuri mai mult sau mai puţin cunoscute

până… s-a terminat bateria la aparat, fix la poza asta.

Nu-i nimiiiic, scoatem rezerva. Care… e şi ea descărcată! Oh şit. Deci, gata pozele. Mai bine. Ba nu, mai avem aparatul mic – iată o ocazie bună de a fi încercat, şi în condiţii de luminozitate mică.
A făcut şi ea ce-a putut, săraca.

Am mai stat ce-am mai stat, şi apoi m-am cocoţat

iar pe sus, pentru privirea serală de ansamblu,

şi m-am întors apoi în piaţa mare, pentru concertul de seară – o trupă cântând muzica „neagră” din Peru. La voila:

Cu aceasta, am pornit-o spre parcare, nu înainte de câteva cadre cu oraşul în miez de noapte (chiar era miezul nopţii).

Am ajuns la hostel pe la 12 jumate noaptea. Am vrut să fac duş înainte să intru în cameră, să nu deranjez conlocuitorii, dar – pas de găseşte duşurile! Nu era NIMENI pe culoar… mă, poate-or fi băile-n camere! Asta e… o să-i trezesc.

Intru, tiptiiiil, tiptiiil, să nu deranjez, încercând să mă fac una cu liniştea, pipăi grijuliu peretele până la uşa băii pe care am întrezărit-o în întunecime, gândind să aprind lampa aia, să nu-i şochez cu lampa din cameră, dar să văd totuşi ceva, o aprind cu un clac, mă întorc repede să văd dacă s-au trezit, şi… nu s-au trezit. Pentru că cele 4 paturi erau GOALE. Nu mai era nimeni!

Păi, cine să şi doarmă în Schengen, sâmbătă seara?!

Eu. Noapte bună.

2 gânduri despre “Lux’n burg

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s