L. îmi povestise despre Gorges du Verdon, Cheile Verdonului, sau Marele Canion al Verdonului, zicea că e o zonă meseriaşă. Aşa că ajungând la Castellane, am făcut vira la dreapta, abătându-mă de la drumul principal, şi am intrat în Canion.

Am mers cale de vreo 25 km până la Palud du Verdon, unde începea cică un drum prin cheile propriu-zise, probabil astea;

din păcate n-am găsit drumul, şi era şi târziu, aşa că am făcut cale-ntoarsă. Pe parcurs, am făcut nişte poze, dar nu foarte multe, că mă grăbeam. Iată râul care a construit canionul, ca de obicei mic şi aparent neînsemnat,

dar cu o contribuţie covârşitoare la peisaj.

Experienţa în sine a condusului pe şosea a fost interesantă,

cu porţiuni unde muntele stătea să se prăvălească pe tine

Undeva pe drum am oprit şi-am sunat să fac rezervare la hotel pentru seara respectivă. Nu ştiam exact cât de departe voi ajunge, de-aia am lăsat-o flexibilă. Acum luasem hotărârea – mergem până la capăt, aşa că am făcut apel la valorosul catalog luat împrumut de la L, cu hotelurile din reţeaua Logis de France. Sunt multe hoteluri de 2 şi 3 stele, destul de ieftine prin comparaţie cu altele, dar curate şi „decente”, majoritatea bine plasate. Au şi un site, dacă vă trebuie vreodată: http://logis-de-france.fr. Majoritatea sunt hoteluri „de familie”, aşa că trebuie sunat până nu se duc la culcare. Pe la 7 aşadar am sunat şi am rezervat din a doua încercare. Un pic mai scump, vreo 70 de euroi, da’ asta e, preţul flexibilităţii, cei mai ieftini n-aveau locuri. Scăpat de această grijă, am putut savura mai bine condusul pe aceste meleaguri pitoreşti.

Iată câteva secvenţe filmate, ca idee despre cum era. La dus,

şi la întors.

Am ajuns înapoi la Castellane

la timp pentru a vedea soarele cum aruncă o lumină caldă, de apus, peste biserica din vârful stâncii.

Era vreo 8 jumate, şi eu mai aveam de mers, aşa că am pornit-o mai departe.