Dacă nu era C., nu ştiam de noaptea muzeelor. Spre deosebire de Bucureşti, unde e gratis, aici se plătesc 25 de galbeni pentru biletul valabil toată noaptea la toate muzeele – ceea ce încă e bine, dat fiind că doar la muzeul de artă intrarea e vreo 30 de galbeni în mod normal. Mă-ntreb ce impact ar avea o asemenea măsură în Bucureşti – pe de o parte s-ar strânge fonduri, pe de alta nu ştiu câţi ar mai participa.

Biletul se poate lua de oriunde, aşa că noi l-am luat de la muzeul de artă, unde ne-am şi întâlnit. O expoziţie interesantă de fotografie cu… oameni din muzee, apoi câteva galerii,

ceva manete, monete

şi plăcută surpriză Van Gogh, nu ştiu dacă permanent sau doar în vizită.

N-am prea avut răbdare de ei, şi-am plecat să mâncăm ceva în oraşul vechi, nimerind la un restaurant turcesc cu mâncare foarte bună, scumpă şi puţină. Ultimele 2 caracteristici, exact opusul mâncării din Turcia, dar ce să-i faci.

Sus în tramvai şi sper Kulturama, unde era o expoziţie despre istoria Pământului şi a umanităţii. Ca de fiecare dată cu aceste ocazii, au început să se învălmăşească întrebările existenţiale prin cap, lucru oprit destul de abrupt de prelegerea despre mumii şi cultul morţii, legată de mumia şi capetele mumificate sudamericane prezente la expoziţie – ce temă potrivită pentru miezul nopţii. Chiar dacă tema nu-mi face nici o plăcere (am stat pentru că a vrut C.), recunosc că a fost interesant.

Ultima oprire, la observatorul astronomic. Înghesuială la lift, zice liftierul „următoarele 6 persoane, vă rog”, eu eram al şaptelea, L. zice – hai şi tu, dau să intru, dar o tanti grizonată din lift, ridicând mâna cu un gest fulgerător şi categoric – „NU, doar şase!” Mă uit la ea sfidător şi mă retrag, gândind „dac-aţi şti voi câţi inşi urcam noi în lift prin instituţiile publice de învăţământ… eheei… cred că recordul e de 15 într-un lift de 8, dacănumănşealămemoria.

Urc cu următorul, găsind oameni aşteptând la o altă scară, spre stele.

Am profitat de ocazie pentru o privire asupra oraşului.

Într-un final urcăm la cupola

cu ţeavă,

nu de tun, ci de telescop,

meseriaş, cu multe tuburi şi rotiţe,

scrutând zările în căutare de extratereştri, desigur.

Era reglat pe Jupiter, şi astfel l-am văzut şi eu pe viu, pentru prima dată, cu 4 luni cu tot. Cele 4 luni descoperite de Galileo Galilei – Io, Europa, Ganymede şi Callisto (a trebuit să mă uit în Wikipedia să văd cum le cheamă, eu le ştiu doar pe Io şi Europa). Şi poza de mai jos e dupe Wikipedia, s-a văzut asemănător, dar mult mai luminat, deci nu s-a văzut structura planetei aproape deloc, cu excepţia unei dungi şi a petei roşii – chiar şi aşa, impresionant s-o vezi pe viu.

Observatorul astronimic a fost un nou prilej pentru întrebări sfertodoct-existenţiale, de genul „ce era înainte de big banc” – pe care i-am şi pus-o astronomului de serviciu care ne explica ce şi cum. A zis că ultima teorie zice că ar fi fost o mare contracţie, Big Crunch, din care a ieşit marele banc – L. însă zice că Stephen Hawking are altă teorie, şi mai nouă. Probabil se referea la „The Grand Design” – de cercetat.

În timpul coborârii am făcut o poză la o stradă

pe lângă care chiar aveam să trec ulterior

în drum spre oraşul vechi, pe ale cărui străduţe,

mă refer la cele care nu-s lângă apă,

cred că le-am pozat pentru prima dată noaptea.

Şi gata.