3 octombrie 2010

Atât M., cât şi A. îmi recomandaseră încă de acasă un drum de la Ohrid la Stenje, cu maşina, printr-un canion spectaculos de pe muntele (şi parcul natural) Galičica („Galiciţa”), de unde se văd foarte frumos cele două lacuri, Ohrid şi Prespa.

Lacul Prespa de peste munte e mult mai puţin adânc (30m faţă de 300m), şi e situat la altitudine mai mare. Ca urmare apa trece prin muntele Galičica, care acţionează ca un filtru uriaş, astfel că apa ajunge în lacul Ohrid curată ca cristalul. V. zice că au verificat ipoteza punând coloranţi în lacul Prespa, care au apărut dincoace în Ohrid. Mai nou macedonenii sunt supăraţi pe greci pentru că irigă mult cu apă din lacul Prespa, care seacă în ritm accelerat.

L. avusese ideea foarte interesantă că traseul s-ar putea face cu scuterul – am şi ochit nişte scutere de închiriat pe faleză; tura era planificată pentru duminică după-masă, după ce se termina conferinţa.

Dar între timp trebuia să mă ocup de cum ajung la destinaţia următoare. R. era singura reprezentantă a ţării vecine, şi am întrebat-o cum ajunge acasă. Nu ştia sigur – venise complicat, schimbând vreo 3 mijloace de transport. O variantă era să vină fratele ei la graniţă, a doua era autobuzul. Eu citisem că e un autobuz de la Ohrid la Tirana direct, întrebăm la recepţie, nu ştiau. Au aflat însă pentru noi că este un autobuz, dar nu de la Ohrid, de la Struga, mai sus pe lac, în fiecare zi la 12. Hmm…
Într-un final, R. zice că fratele ei a hotărât să vină s-o ia chiar din Ohrid, şi m-a întrebat dacă vreau să merg şi eu. Ei pleacă însă duminică, imediat după conferinţă, eu aş vrea să mai stau o zi, pentru numitul traseu…

Ezit dacă să mai rămân şi să merg cu autobuzul, sau să merg cu R. Până la urmă hotărăsc să accept oferta lor şi să renunţ la tura până la Stenje, mă gândesc că e mai bine să intri în Albania cu oameni cunoscuţi, şi în plus abia mai stăm de vorbă, mai aflu una-alta despre o destinaţie pentru care nu m-am pregătit informatic (n-am nici cazare rezervată).

Duminică dimineaţa mă trezesc cu o durere în gât. Deşi am avut geaca cu mine (M. ne zisese să ne aducem îmbrăcăminte călduroasă că e frig seara), nu o luasem în plimbările serale prin Ohrid, mi se păruse cald. N-a fost, am cam făcut frigul şi mi s-a pus durerea în gât. Grozav companion de călătorie.

După ce se termină conferinţa, ne grăbim la bagaje. Durează până împachetez toate; m-am hotărât să trimit un pachet acasă cu hainele „bune” de conferinţă, să nu le car în spinare degeaba. Abia scap şi de ultimii dinari macedoneni. Fac pachetul, mă duc la recepţie… coadă. Toţi cei 80 de participanţi sunt pe cale să facă check-out-ul. Îmi vine rândul, predau cheia, dar la rugămintea să mă ajute cu pachetul fata cea nouă (nu mai era recepţionera cu care vorbisem de dimineaţă şi care ştia despre ce-i vorba) îmi spune să aştept să termine cu toţi. Nu pot, mă aşteaptă oamenii ăştia, deja sunt în întârziere… momente de dezorientare panicardo-nervoasă, mi-e foarte cald cu toate pe mine, agitat… gata, plec, cu pachet şi cu dinari macedoneni cu tot. O să pun pachetul de la Tirana, asta e.

R. mă aşteaptă afară cu fratele Adrian şi vărul Andi, care tocmai începe facultatea şi e la prima lui ieşire în afara graniţei. Rucsacul încape la fix în spate la Suzuki Vitara, cutia de carton o luăm în spate la picioare.

O ultimă privire spre Ohrid

şi la drum, spre Vest.