Las bagajul în cameră, cobor din nou la recepţie, îl întreb ce e de făcut prin oraş. A priori am 2 scopuri în Shkodra: să văd lacul cu acelaşi nume,

şi să plec spre Muntenegru – toate astea le plănuiesc pentru mâine. Dar am citit pe drum că e şi o cetate, Rozafa – e departe? „Da, vreo 25 de minute pe jos”. Deci nu-i departe. „Cum ajung?” Îmi arată pe harta… de pe perete, că alta n-au. Nu-i nimic, facem fără hartă, senzaţie de libertate. Îl mai întreb de un pahar de apă să iau o aspirină, zice să mă duc la bar jos.

Mă duc la bar jos, nu e nici un client. „Ju lutem, ujë” („ui”, adică apă), îi zic barmaniţei şi arăt aspirina. Scoate un pahar şi o sticlă de plastic cu apă… îngheţată. Lasă un pic să curgă apă de la robinet, să se dezgheţe gura sticlei; mă uit hipnotizat cum toarnă în pahar. Şi pun aspirina. Dureaaază până se dizolvă, probabil de la bucăţelele de gheaţă. Nu ştiu de ce n-am refuzat şi-am zis că lasă c-o iau mai încolo. Gândul mi-a venit doar când am gustat apa cu aspirină şi gheaţă, şi l-am materializat abia după ce am băut-o aproape pe toată, cu noduri, întrebându-mă dacă mi-a făcut mai mult bine sau rău.

Ies din hotel, mă duc la rondul mare, de-acum e întuneric de-a binelea. Întreb un nene care stă în faţa unui stand de ziare pe unde s-o iau spre Rozafa („ju lutem, ku është castel Rozafa? (castel a fost de la mine, nu aşa se zice în albaneză, da’ a trebuit să umplu golul). Se uită ciudat la mine – îmi arată direcţia, zicând ceva de genul „hăhăă, e departe”. Binebine, lasă, zic şi pornesc la drum pe strada dreaptă şi lungă care duce fix la ruinele cetăţii. Nu fac nici o poză, zic să mă orientez întâi, să văd şi cum e cu securitatea (e totuşi noapte, undeva în Albania de Nord – am numai aparatul mic la mine, da’ orişicât).

Iau pulsul oraşului, cu plăcuta senzaţie că sunt singurul străin de pe stradă – pare liniştit, un fel de Slobozia, cum îmi închipui că ar trebui să fie Slobozia – blocuri gri ponosite, ceva chioşcuri la parter, altfel curăţel, mai o clădire întunecată în construcţie, mai un complex agroalimentar. Dar cum mă îndepărtez de centru parcă începe să devină mai dubios, şi parcă nu numai pentru că e mai puţin luminat – şi clădirile par mai ponosite, mai „de periferie”, sau chiar de cartier ţigănesc (involuntar se declanşează asocierea). Chiar când mă gândesc dacă are rost să continui sau să subţiez gluma şi să mă întorc, ajung spre capătul străzii – zic, hai, dacă tot am venit până aici, să fac o poză şi la cetate. Iat-o:

Nu e greşeală. Din cetate nu se vede NIMIC. Doar o bucată mare neagră de noapte, cu vreo două puncte albe, care după o privire atentă observ că sunt ceva felinare, probabil străjuiesc drumul în sus pe deal.

Bun, fraţilor, deci şi voi „le aveţi” cu pusul în valoare al obiectivelor turistice. Fac o poză înspre oraş (în partea cealaltă e doar noapte şi stâlpii de iluminat drumul)

şi pornesc înapoi.

Ca de obicei, drumul înapoi pare mult mai scurt, mai luminat şi mai puţin periculos – deh, e mai familiar, recunosc clădiri, merge repede. Strada arată cam aşa,

şi de la una din tarabele acelea îmi fac cu ochiul nişte struguri – dar las pe mai târziu. Ajung la un alt rond

dotat cu moschee mare şi verde,

şi un părculeţ cu fântâni arteziene din faţa Grand Hotel Europa – de 5 stele,

am citit despre el, e aproape de Kaduku. E bine atunci, în loc să mă întorc la hotel, hai să caut un loc să mănânc. De la fântâni se face un bulevard elegant de promenadă,

cu oameni îmbrăcaţi frumos plimbându-se – o iau şi eu pe-acolo. Ajung într-un cartier cu baruri şi restaurante, dar nu găsesc ce caut. Lonely Planeta zice de un restaurant numit „Gheg i Tosk”, unde se serveşte mâncare tradiţională albaneză din cele două zone. Întreb 2 persoane, „ju lutem, ku është restaurant Gheg i Tosk?” nu ştiu nici unii. Ultimul nene încearcă să afle mai multe amănunte, în albaneză, la care sunt nevoit să spun „pas”. Până la urmă îmi vine ideea s-o întreb pe Lil’ Jane, şi da, telefonul găseşte harta, şi localul. GPS-ul merge în Shkodra, Albania, fără nici o problemă. Mai e de mers până la restaurant, e în partea cealaltă, trec pe lângă multe baruri „sportive” cu plasme cu meciuri – acum înţeleg, sunt în majoritate sponsorizate de case de pariuri.

Ajung la restaurant, un fel de „coliba haiducilor”, rustic şi turistic, dar fain – mi-e foame şi aveam chef de ceva bun, iar localurile recomandate de LP, chiar dacă între timp au devenit „turistice” tocmai pentru că au fost recomandate iniţial ca „insider tips”, au mâncare bună şi foarte bună. Iar aici zice că ţi-o prepară chiar în faţa ta, la cuptor, ceea ce e adevărat.

Mănânc un păstrăv întreg, cu legume la grătar, cu un sos negru care arată foarte rău şi are gust foarte bun. Până vine mâncarea, în timp ce consum un ceai de trëndafir am timp să citesc în Lonely Planet, să văd ce fac de-aici încolo. Planul e să iau un autobuz până la Ulcinj, dincolo de graniţa cu Muntenegru, şi-apoi în sus pe coastă, cumva. Doar că… ochii îmi cad pe titlul „Lacul Koman”. Un lac de acumulare în munţii „din inima Albaniei”, de o frumuseţe sălbatică – poate fi traversat cu un feribot. Hmmm…. hmm… se aprind beculeţe.

În drum spre hotel ajung din nou la moscheea verde

şi la fântână, pe care o pozez

cu nu mai mult de 10 secunde înainte să se oprească apa.

Înainte să merg la hotel mai dau o tură să caut o tarabă de trotuar cu struguri – găsesc hăt departe, majoritatea sunt închise. Iau un kil de struguri foarte dulci şi două pere.

La hotel îl întreb pe pretenu’ Arjen cum e cu lacul Koman, zice – trebuie să iei un furgon cale de 2 ore până în satul Koman, la baraj. Apoi iei bacul care te duce, dar nu te-aduce în aceeaşi zi, că e extrasezon. Ori stai acolo peste noapte (şi nu prea ai unde, e un sat ponosit la capătul celălalt), ori găseşti o maşină pe bac care se întoarce la Shkodra.
„E frumos?”
„E frumos…” dar nu pare prea încurajator din punct de vedere logistic.

Hmm… Ce să fac?

„La cât trebuie să iau furgonul spre lac?”
„La 6 dimineaţa.”
„Uff… bun, decid mâine dimineaţă”.