Într-un târziu m-am rupt de peisajul care l-a umplut pe King Kong de fericire, şi-am zis hai să vedem cum arată oraşul şi la „faţa locului”. În plus, foamea cam dădea târcoale. Înainte de coborâre, primul semn care aduce aminte de istoria recentă şi dureroasă: aşa arăta crucea din vârf după bombardament:

Prima dată am auzit de Dubrovnik cu ocazia bombardamentului, când toată lumea s-a scandalizat. Mă întrebam de ce, n-aveam nici o noţiune despre cum ar putea fi oraşul, nu auzisem niciodată, şi dacă nu ne învăţase pe noi, musai că nu era important – nu?

Nu. Acum când văd cum arată nu înţeleg ce negură i-a putut împinge pe sârbi şi muntenegreni să bombardeze această minunăţie – că doar’ n-o fi fost tunurile astea de mare importanţă strategică.

La intrarea în oraş e o plachetă cu toate acoperişurile afectate de bombardament.

Azi mai sunt puţine urme pe case.

Am auzit întâi din povestirile lui C., cum au refăcut oraşul – remarcabil e însă că au reuşit cumva să nu-l facă să arate… nou. Nici în stânga şi-n dreapta la restaurante,

şi nici pe Stradunul lucitor

spre piaţa cu elegantul turn cu ceas.

De la turn spre dreapta, pe lângă coloane,

după o privire înapoi spre muntele cu teleferic

ies la port.

Lonely planeta zice că pe-aici pe undeva

se mănâncă fructe de mare bune la un restaurant pescăresc. Zis şi făcut, este destul loc de nemţi şi englezi pentru nişte mule multe

şi bune. După ce am pus burta la cale, treaba e clară. A., care a fost aici nu cu mult timp în urmă, a zis să urc pe ziduri – şi da, încă de la intrarea în oraş, zidurile impresionaseră.

Din port, la fel.

Aşa că, pe lângă arcade,

nici nu urci bine şi priveliştea se desfăşoară la modul turcoaz.

Încep să se vadă acoperişuri

şi cititori izolaţi.

Portul,

în toată splendoarea.

Mi-e imposibil să cred că a existat un asemenea oraş în evul mediu de care să nu fi auzit – şi într-adevăr, n-a existat. Adică, am auzit de Dubrovnik, dar sub alt nume – Ragusa. Republică de tip „Veneţia”, a fost chiar rivala din Est a Veneţiei, mare centru comercial, naval, economic. Aşa da, acum nu mă mai mir că arată cum arată.

Şi începutul e interesant – pe la anul 700, când au venit slavii, populaţia romană din zonă s-a refugiat pe o mică insulă unde au construit un oraş. Slavii au construit o aşezare pe uscat, despărţit de insulă printr-un canal. Cu timpul relaţiile dintre ei s-au îmbunătăţit, şi au decis să umple canalul şi să lege uscatul de insulă. Canalul de atunci e acum principala stradă, Stradun.

Perioada cea mai înfloritoare a fost în secolele 15-16, comerţul cu turcii fiind înfloritor. Au fost stăpâniţi de veneţieni, croaţi, unguri, habsburgi, francezi – dar mare parte a timpului au reuşit să se ţină independenţi, oraş-republică. Declinul a venit după ce s-au descoperit noi căi de navigaţie spre Lumea Nouă, centrul comercial mutându-se spre Atlantic din Mediterană. A fost accelerat cică şi de cutremurul din 1667, când o mare parte a caselor şi palatelor renascentiste au fost distruse. Oraşul a fost reconstruit, dar nu şi-a atins măreţia dinainte de cutremur, zice Wikipedia.

Mă-ntreb, dacă acum arată aşa,

cum o fi arătat înainte??

Pe ziduri faci baie. De culori.

Pozez în neştire la acoperişuri,

turnuleţe înclinate,

haine întinse pe sfoară,

mare albastră,

şi iar acoperişuri.

Nu mă pot opri.

King Kong zice că trebuie ajuns acolo sus în dreapta, în turn

– zis şi făcut.

Şi da,

deci,

da,

observaţi de exemplu locaţia terenului de sport din dreapta jos.

Şi dă-i şi bea – beţie de culori. Roşul acoperişurilor

e accentuat

de faptul că razele soarelui cad pieziş,

perfect pentru filtrul polarizator.

Recapitulăm: dimineaţa sus pe munte, dupămasa sus pe ziduri.

Unde veţi întâlni diverşi oameni, unii care contemplă pătrunşi,

alţii care vorbesc tâmpenii, lucruri banale, care arată că ei de fapt nu sunt „acolo.” Aş da o interdicţie la vorbă pe ziduri, ordin de tăcere dacă nu vorbeşti în versuri :).

Dar afli şi lucruri interesante, ca de exemplu de la un englez care povestea cum călugării de la mânăstirea dominicană din imagine

au colectat toate şrapnelele şi le-au afişat în muzeul mânăstirii, cu etichete de genul „acesta e un şrapnel sârbesc”. „Nu par a face dovada sentimentului creştinesc al iertării”, a comentat povestitorul.

Mai cu o vorbă, mai cu privirea, mai cu poză, ajung în partea cealaltă, unde se vede o fântână mare

şi Stradunul

cel lucios – străzile sunt de marmură…

Şi aici stau o vreme, greu să rupi privirea,

dar mergem mai departe, sunt tot felul de turnuleţe în care poţi să intri

şi să te uiţi în zare.

Cam aşa arată oraşul privit din partea cealaltă,

iar privit mai cu atenţie, o mare de acoperişuri în nuanţe pestriţe de roşu,

deh, unele vechi, altele noi, altele refăcute din loc în loc.

Mergând mai departe şi privind înapoi observ alt fenomen – modelul acoperişurilor ca nişte căciuli de pe â.

În diverse

combinaţii

şi aranjamente.

Da, zici c-am bătut în alfabetul morse pe declanşatorul aparatului, atâtea poze am făcut. Ce să-i fac dacă aproape la fiecare pas peisajul se schimba, culorile se modificau, zbârnâindu-mi coarda estetică până când vibraţia-i se transforma înr-o mişcare convulsivă a degetului arătător pe „trăgaciul” camerei foto.

Uite şi-un autoportret.

Băiatul cela de dincolo îşi pozează partenera în turnuleţ.

După ce pleacă ei intru şi eu, şi dau nas în nas cu ce avea să devină instant una dintre pozele mele favorite.

Nu ştiu ce au pozele cu chenar, dar au ceva.

Uitându-mă în jos, văd o terasă ecepţional poziţionată –

îmi pun în gând să merg şi eu acolo. Până una alta însă, ştiţi ce-i asta?

Răspunsul e aici,

şi-ncă un autoportret.

Şi-ncă o terasă cu vedere deosebită

spre un crâmpei de viaţă relaxată.

Şi a propos de crâmpei de viaţă, în timp ce pe o parte

se vedea marea liniştită,

pe cealaltă se băteau nişte copii turbulenţi.

De la un meci de fotbal cred că li se trăgea. Am simţit un imbold irezistibil să-i pozez – „pâine şi circ”…

Între timp, am ajuns înapoi pe partea de pe care plecasem,

la port.

Pas

de

alege

o

poză

dintre

astea,

dacă poţi.

Sunt printre ultimele – s-a făcut deja ora 6, se închid zidurile. La fix am ajuns de unde-am plecat, chiar când soarele pupă zidul pe creştet de noaptebună.

Hai, înapoi spre oraş.