După descinderea de pe ziduri, nu trece mult şi se apropie înserarea,

aşa că mă grăbesc să ajung la terasa din afara zidurilor, spre mare,

pe care o ochisem de sus, şi unde îmi zisese A. la telefon că e locul lui preferat din Dubrovnik, să beau o bere şi pentru el acolo. Zis şi făcut.

Nu trece mult şi soarele se duce la culcare.

Ziua a fost senină, şi sunt doar câteva fire de nori la orizont cât să facă apusul mai interesant.

Norii şi vaporii.

Stau până târziu după apus, meditând la diverse.

Când mă rup în sfârşit de peisaj, pe străzi e deja întuneric, şi destul de frig. O iau la întâmplare,

pe sub arcade

pe scări

şi străduţe

fără ţintă.

De fapt, nu poţi să te rătăceşti – toate drumurile duc

la Stradun, care acum e mai liber, de se vede marmura lucind în lumina felinarelor.

Ajung la farmacia din secolul 14, care e chiar în capăt, la mânăstire, dar din păcate e deja închis.

Mi-e foame – caut o terasă

dar majoritatea sunt goale,

nu mă inspiră. Până la urmă apelez tot la Lonely Planeta, care povesteşte despre acest restaurant din anii 70, unde atât serviciile au rămas la fel (de ”prăfuite”), cât şi mâncarea – de bună.

E şi într-una din pieţele centrale, aşa că după vizita sus

la catedrală,

vine ora mesei. E frig afară, bate vântul, dar parcă n-am chef să stau înăuntru. O rog pe o tanti ”între două vârste” care serveşte – o tanti în uniformă albastră, cu un aer ca pe la noi în lactobar – să îmi aducă o pătură, stau afară. Ridică din sprâncene (exact ca o tanti de pe la noi), dar sub aparenta severitate, de fapt e cumsecade – îmi aduce o faţă de masă foarte albastră de la altă masă, cu un zâmbet abia perceptibil.

Nu ştiu ce să iau. Restaurantul e cu specific marin; în timp ce mă gândesc cu voce tare, domnul de la o masă mai în faţă, singura ”populată”, zice – ”aici am mâncat cei mai buni calmari, dacă-ţi plac, recomandăm.”

Îi mulţumesc – nu mă dau în vânt după calmari, dar îi urmez sfatul – şi într-adevăr sunt foarte buni, cei mai buni pe care i-am mâncat vreodată.

E drept, n-am mâncat de foarte multe ori, da’ orişicât.

După cină, caut un loc cu internet – ochisem un bar, Sky Bar, unde scria ”free wireless”. Merge foarte încet, dar merge. Până îmi rezolv treburile se aglomerează, lumea începe să ”iasă”… înăuntru. Dar eu sunt ieşit de la 6 de azidimineaţă – e timpul s-o iau înapoi, din nou prin piaţa principală,

pe Stradunul acum aproape complet pustiu,

şi să urc scările

spre casa din afara zidurilor.

Laku noć, Ragusa.