26 noiembrie 2010

„Unde eşti?”
„Pe malul râului. Tu?”
„La servici.”
„La cât scapi?”
„Pe la 7 jum’ate ne-am putea vedea la cină, ce zici?”
„Perfect. Am două ore să mă plimb prin oraş.”

Tocmai trecea o barjă pe Tamisa.

Am ochit acel pod, într-acolo merg.

Trecând pe lângă sfincşii furaţi de către engleji din Egipt

mi-am adus aminte de vorbele Edonei din Albania, care zicea că, arheolog fiind, îi pare bine că artefactele istorice sunt „la loc sigur” prin Londra, Paris sau Viena, că la ele în ţară sunt riscuri mult mai mari să fie vandalizate. În noiembrie însă Egiptul părea un loc destul de sigur…

Am ajuns pe pod,

şi privesc la luminile oraşului.

Pe partea cealaltă, lume multă la nişte căsuţe,

„piaţa de Crăciun”.

Mă amestec şi eu printre oameni, arunc ochi la tarabe, până la urmă îmi cumpăr o căciulă cu 6 lire, că am senzaţia că mi-am lăsat buff-ul acasă (aveam să-l găsesc într-adevăr acasă, dar în geanta cu care fusesem la Londra, doar că într-un compartiment în care nu căutasem).

Ora trece repede, trebuie să mă întorc. Urc înapoi pe pod, BigBenul se vede frumos,

dar n-am timp să ajung la el. Mai arunc o privire în urmă la „orăşelul copiilor” (nu e al copiilor, dar asta-mi vine în minte când văd căsuţele şi luminile),

trec podul,

mă mai opresc pentru o poză cu roata şi palatul Westminsta,

a, şi încă una cu roata, că nu mă pot abţine,

şi merg spre restaurantul ales de V. Un restaurant mexican foarte bun şi cu preţuri decente – îl recomand, se numeşte Wahaca.

Poza e făcută pe geam de afară, aveau expuse tot felul de produse agricole apetisante – noi însă n-am apucat să mâncăm aici seara, pentru că era plin ochi, cu aşteptare de 45 de minute, spre mirarea lui V., care nu-l mai văzuse atât de aglomerat, şi vine aici des. Faptul că a fost listat de curând într-un fel de „7 seri” al lor a contribuit la o creştere bruscă a popularităţii. A doua zi aveam să mâncăm aici, de aceea şi recomandarea – excelentă mâncarea; în seara asta însă am mers să mâncăm indieneşte. Nu mai ştiu cum se numeşte locul, tot foarte bun.

În drum spre casă ne-am plimbat prin centru, şi trecând prin Leicester Square, la cinematografele căreia cică se fac premierele cu covor roşu la filmele importante, a ţâşnit ideea să vedem „Despicable Me”. Zis şi intrat la cinema, dar pas de găseşte bilet – ultimul spectacol începuse la 8, era vreo 9 seara – VINERI SEARA nu găseşti spectacol după ora 8! La cele mai importante cinematografe! Că le-am luat pe toate la rând din piaţă, nu mai era nimic! Deci n-am înţeles.

Aşa că ne-am dus acasă la V. şi am stat de poveşti până târziu în noapte. Despre „acasă la V.” în episodul viitor.