„Auzi, te grăbeşti?”, mă întreabă taximetristul, tocmai ce m-am urcat în maşină.
„Ăă…”
„Că fac pe mine, nu mai pot, tre’ să mă duc la budă repede – nu durează mult.”
„Ăăă… ok.”

Sunt prea perplex ca să mă împotrivesc – „oare oi fi dat peste alt exemplar ca cel din Kuala Lumpur?”, mă întreb în sinea mea.

De unde totul a decurs destul de „şnur” până acum – autobuzul ne-a lăsat în port, am găsit coada la taxiuri, care a durat ceva, dar ne-a venit rândul într-un târziu, taxiul modern, o Toyotă, aer condiţionat, tip top, m-a lăsat întâi pe mine la hostel, apoi i-a dus pe A&A la hotelul lor. Hostelul e din nou în ceva bloc cu intrare îngustă, de trebuie să o cauţi, dar e curat (lucru mai uşor de întreţinut dat fiind că papucii rămân afară).

Nu e nimeni la recepţie, mi-au lăsat bileţele post-it peste tot, la intrare, pe uşă, cheia agăţată de clanţă, totul automatizat. Holul de primire al hostelului „City Centre” e mare şi foarte prietenos, avem chiar şi o ghitară,

bucătăria e decentă,

doar camera…. spartană. Luasem cameră „dublă”, cică „să mă respect” – are într-adevăr, două paturi, dar sunt puse aşa:

Ai loc, cât să te întorci cu grijă, în picioare. Dar – râd: las’ că-i bine, doar’ n-am venit să stau în cameră. Las catrafusele, dau un telefon din păcate necesar cu treburi „oficiale”, şi-apoi o iau la picior pe străzi. O întreb pe Lil’ Jane cât de departe e până la hotelul lui A.&A., e cam departe… merg un pic pe jos să văd dacă sunt mult mai rapid ca GPS-ul… nu sunt.

Fac o poză –

două

unor case ce aduc a stil european, după care decid să fac cu mâna unui taxi.

„Auzi, te grăbeşti?” mă întreabă taximetristul.

[…]

Din fericire vizita la toaletă n-a durat mult, pornim. Omul, evident uşurat, se dovedeşte a fi vorbăreţ, şi fluent în Engleză – „de unde eşti?”
„România.”
„Aaaaa, România! Ştiu liga voastră, o joc la pariuri! Da’ s-a cam stricat treaba în ultimul timp, tocmai am pierdut nişte bani frumoşi. Am pariat pe Ste…au?”
„Steaua.”
„Aşa, Steaua. Era echipă bună, nu? Am pariat pe ei, era 0-1, am zis că întorc şi cu 2-1 – şi-au mâncat bătaie acasă.”
„Da… cu Braşov, 0-3 :). Steaua nu mai e ce-a fost.”
„Nasol. Nu te mai poţi baza pe ei. Liga irlandeză, dom’le, aia-mi place. Acolo echipele bune câştigă, cele slabe pierd – ştii o treabă! Şi pe cea olandeză pariez mult, da’ şi acolo s-a dat peste cap, de nu mai ştii ce să pui. Cine e acum pe locul întâi la voi?”
„Ăăă… Oţelul e pe primul loc…”
„Cine?”
„O-ţe-lul”
„Zi pe litere, să ţin minte.”
„O-ţ-e-l-u-l”.
„Aha. Şi-s buni?”
„Hmm… dacă vrei un pont, eu cred că o să piardă puncte, chiar cu echipe mici. De asemenea, au apărare bună, iau greu goluri.”
„Bun, bun aşa. Cine mai e pe 2? Steau?”
„Nu, Timişoara.”
„Aa, da, Timişoara, de ăştia am auzit. Sunt buni? Câştigă tot?
„Mmdaa… n-au pierdut nici un meci, dar fac multe egaluri.”
„Hmm. Da’ pe 3 cine-i? Steau?”
„Nu… Vaslui :).”
„Cine?!? Nu, n-are rost… Da’ auzi, zi-mi o echipă slabă, slabă, să ştiu sigur că pierde.”
(cu durere în glas) „Sportul Studenţesc.”
„Cum?”
„S-p-o-r-t-u-l. Şi Unirea Urziceni, şi ăştia o să piardă pe linie.”
„Aaaa, Unirea! Ştiu! Da’ ăştia nu erau buni?”
„Eheei… erau… anul trecut. Acum s-a ales praful de ei.” (îi spun povestea pe scurt).
„Da… păcat. Ce să-i faci, asta-i viaţa. Merci de ponturi, sunt curios să văd dacă iese ceva.”
„Aţi câştigat bani din pariuri, sau sunteţi pe minus?”
„…sunt cam pe zero, azi câştig mult, mâine pariez mult şi pierd… se cam compensează. Da’ nu joc pentru bani, joc de plăcere, pentru adrenalină, („for the kick„), îmi place la nebunie, e ca un drog.”
„Să ştii…” zic, dar doar în sinea mea.

Şi-uite-aşa am ajuns la destinaţie, nici nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. A fost ca un fel de „bun venit în Singapore”.