10 aprilie 2011

A doua excursie biciclistică a anului începe în cartierul nou din suburbii

peste care trece avionul de zici că ai putea să-l atingi pe burtă dacă te ridici pe vârfuri;

continuă cu un câmp de păpădii

pe marginea drumului,

o fermă idilică în depărtare, cu oi în dotare,

un sat pitoresc

cu turlă roșie.

Am mai fost pe-aici, când văd această cărare

știu că nu mai e mult până la lac.

E zi de föhn, se văd munții bine.

Privirea înapoi arată ciudățenia – pârâul nu se varsă în lac, ci lacul în pârâu.

Cum se vede și aici, pe margine, unde odihnește lebăda.

Mă mai desfăt puțin cu priveliștea,

după care, după ce pleacă lebăda,

plec și eu. Nu departe e însă un ponton de pe care oamenii fac poze.

Priponesc armăsarul de oțel și mă duc și eu să văd cum se vede lacul limpede,

satele de pe margine

și priveliștea în ansamblu.

Am parte și de un episod ”Descoperi Cenăl”, cu o pasăre (nici azi nu știu cum se numesc astea negre cu cioc alb)

în plină activitate de scufundări.

Păsările sunt de altfel foarte energetice, agitate – urmează sezonul de clocit, băieții fugăresc fetele în prealabil. Sau își fugăresc rivalii – nu m-am prins după costume.

Între timp am ajuns la ștrand, pe partea stângă a lacului, la castelul

cu viță de vie (sau mă rog, ceva plantă cățărătoare)

la ferești.

Stau un pic pe margine, savurez un cremvurști cu pâine, și apoi o înghețată delișioasă, în timp ce mă uit la un copil. Care ce făcea – introdus până aproape de brâu în apă, la început arunca cu pietre. După ce s-a plictisit însă, și-a luat frumos șapca și a început să scoată apă cu ea din lac, și apoi să privească fascinat cum curge înapoi.

M-am gândit ce s-ar fi întâmplat în România la așa o fază – ar fi sărit de mult o mamă grijulie din mulțime, cu o falcă în cer și cu una-n pământ, ”ieși afară copile, te uzi, răcești, strici hainele, nu ești cuminte!”. Nu știu dacă s-o fi schimbat situația, eu așa-mi aduc aminte :). Aici, nimic, flăcăul era de capul lui, chiar voiam să zic complimente părinților, oricare ar fi ei, când aud un strigăt din mulțime: ”EMRE! Giumbușcluc cîtîr fîstîc harem sultan!” (n-a zis chiar așa, doar numele, restul ceva ininteligibil pe turcește). Haha, nu mă mir. Doamna Baiazid l-a scos frumos de-o aripă pe numitul Emre (botezat probabil după Belezoglu) din apă, i-a dat pantalonii jos și… l-a trimis înapoi :).

L-am lăsat jucându-se, și după vreo poză-două-zece cu diverse

vaporașe

mai de departe

mai de-aproape

am purces din nou la drum. Întoarcerea a fost parcă mai rapidă (poate și pentru că am luat-o pe pârâu în jos de data asta, el vărsându-se din lac), am ajuns rapid la iazul artificial

plin cu crapi pe care știu eu câțiva amatori să-i pescuiască (deși ăștia păreau destul de triști, strânși toți într-un colț, parcă n-aveau aer).

La capătul iazului e un teren amenajat pentru diverse activități sportive,

între care baschetul și voleiul erau cele mai aprige.

Cam SF, mă duce cu gândul la un terrarium cu oameni, nu știu dacă să-mi placă faptul că au toate facilitățile, sau să mă simt ca într-un… terrarium. Așa că am încălecat pe-o șa…