1 mai 2011

Excursia la Vindonissa cu L. mi-a deschis apetitul pentru vestigii istorice aflate în afara traseelor turistice clasice. La o cătare pe harta Google s-a confirmat ce bănuiam – sunt o sumedenie de ruine, castele și cetăți de care n-am auzit niciodată – ia să fac un mic circuit, să vedem ce e de capul lor.

Încalec așadar pe-o șa de Black Mamba, și cap-compas ruina Freienstein. Teoretic e ușor de ajuns, practic – mă rătăcesc, opresc, consult Lil’ Jane, merg mai departe, văd semnul de intrare în localitatea Teufen, unde zice că e ruina, când văd un semn ”spre castel, la dreapta”. Hmm. Din câte-mi amintesc ar trebui să mai merg niște kilometri, dar dacă tot sunt aici – virez brusc la dreapta, urc pe un delușor și mă găsesc la poarta castelului Teufen, care nici nu figura pe hartă. Ei, uite-așa-mi place mie.

Încă de la semnul de la intrare

îți dai seama că oamenii locului trebuie că sunt petrecăreți, fiind domeniu viticol – și într-adevăr, înăuntru e hai mare, la oameni

și… mai puțin la dobitoace, care sunt destul de triste, deși imaculate.

Nu știu ce e în castel,

că n-am urcat, m-am uitat doar la ferești,

dar am urcat pe niște scări alături, în căutarea unui punct panoramic. Întâi o privire înapoi,

de ansamblu,

și-apoi am urcat până sus, în vârf, unde hop, alt castelaș. Pozat ilustrativ cu ștrudelul cu pere și migdale cumpărat de jos de la tarabe – prânzul

pe care l-am savurat la umbra liliacului alb de Teufen.

E foarte dulce ștrudelul, așa că las o bucată pentru mai târziu, încalec Black Mamba și dă-i mai departe, către ținta inițială.

Care se vede la puține minute după ce am ieșit înapoi în drumul mare, sus pe dealul din stânga.

Jos e o fermă de vaci (Friesland, cred, da’ nu bag mâna-n foc) ”bio”, cică lasă vițeii lângă mamă, vacile mai mereu la pășune de primăvara până toamna, libertate.

Sunt niște oameni afară, țăranii vând vin și hamburgeri – dar eu îi întreb doar cum se ajunge sus la ruină. Îmi arată scările, și în curând ajung pe deal, la priveliștea verde.

Iată și ruina – a rămas doar un turn

în care urc

pentru diverse panorame: cu satul,

cu o fermă cu ogoare desenate geometric,

cu ținutul

și cu vacile ieșite la păscut. Din păcate, în poză nu li se aud clopotele, care ”dau bine în peisaj”.

Mai departe în text, după un pahar de apă băut la țărani, direcția Wülflingen, unde cică mai e un castelaș. Chiar castelaș,

e ca un han

mai mare,

dar cu ferestre frumos ornamentate

și aliniate.

Înăuntru, restaurant,

așa că nu pierd prea multă vreme – pe hartă mai zicea ceva de vechea ruină de la Wülflingen, și aceea mă interesează mai mult. Lil’ Jane mă duce ea până la poalele unui deal, dar de-acolo nu mai are voie. Deși mă tentează să urc cu motorul prin pădure, nu o fac – la ăștia nu știi niciodată când te prind amendorii. Așa că pornesc pe jos prin pădure,

unde în curând dau de un covor de flori

albe

care mă însoțesc mai departe când cărarea se îngustează.

Drumul e lung, și tare aș vrea, să nu fie-așa abruptă calea mea, dar – asta e, geaca jos, suflat din greu, urcat cu stoicism, ajutat de harta lui Lil’ Jane. După multe fornăieli și discuții cu sine, se întrevede în sfârșit un luminiș

tantanaa – și la capătul lui, turnul cu pricina.

Acest turn este în fundul pădurii, literalmente,

și totuși e foarte bine păstrat

și restaurat. Se poate și urca,

pentru o poză de sus a… lumnișului, că altceva nu se vede.

Aa, ba da, se vede și în zare, peste vârfuri de copac, și – ce văd? Acolo în stânga, ce o fi?

Pare o cetate. Și iată cum am identificat și ținta călătoriei următoare.