9 iulie 2011

C. a venit fără pantaloni scurți (se anunțaseră 15 grade, și afară sunt 25), așa că după micul dejun ne repezim până la un magazin să-și ia ceva potrivit de îmbrăcare. Când o vede însă cu brațele pline de haine pentru probat, R., fin cunoscător, o întreabă dacă nu vrea să stea ea în magazin până mergem noi să inspectăm traseul – lucru cu care spre surprinderea mea e de acord (clar, nu sunt atât de fin cunoscător).

Așa că noi ne suim în mașină și o luăm din loc spre lac, de unde pleacă traseul de bicicletă. Ajungem la el cam după prima treime și îl continuăm pe lac în jos, vreo 25 de kilometri, atenți să nu ratăm cotitura bruscă la stânga – nimerim punctul și începem urcușul pe prima și cea mai lungă cățărare a traseului. Începe destul de lin, dar ține mult, aproape 10km. ”Se poate face totuși”, zice optimist R.

Urmează o coborâre destul de lină prin sate, peisaj frumos, verde, cam ca prin Ardeal. Ajungem din nou la lac, unde ne dăm seama că ne-am rătăcit – pe hartă drumul pare a nu ajunge la apă, e o stradă paralelă. Ne învârtim de vreo două ori până identificăm un drum de biciclete pe care bănuim că se va merge, îl lăsăm și ne reîntâlnim cu traseul la începutul ”Bestiei” – o cățărare de vreo 5km, abruptă și curburoasă. ”Măcar au asfaltat de curând, să urcați mai ușor”, încerc să găsesc un aspect pozitiv pentru R. – amândoi avem sentimentul că aici se va cerne neghina, iar pe R. îl bântuie probabil fantoma urcușului de la Regensburg, unde i s-au blocat pur și simplu picioarele la a doua tură, la prima lui tentativă de a deveni om de fier. Pentru că da, sunt două ture – traseul are 90 de kilometri, și e parcurs de două ori.

După ”the beast” urmează o coborâre scurtă, după care vine iar o urcare lungă, tot de vreo 5 km, dar dreaptă și mai lină. Uff, după care e tot în jos până la apă, se înconjoară capătul lacului până la ”heartbreak hill” – un deal mic și abrupt, ultima încercare a traseului, legendară.

Nu ajungem însă să o inspectăm, pentru că strada e deja închisă traficului, au trecut 3 ore de la despărțirea de C., care între timp a terminat cumpărăturile, prânzul și vreo două cărți, probabil, și ne așteaptă. Trebuie să ne mișcăm repede, pentru că între 5:30 și 6:30 R. e programat la predat bicicleta.

Sistemul e așa: participanții primesc un număr de concurs, nu oricum, ci bazat pe perfomanțele anterioare. Numerele sunt repartizate în calupuri la înscriere, pentru a nu crea aglomerație. Mergem așadar acasă, R. își împachetează tot ce trebuie și suntem gata de drum. (Paranteză: R. a adus bicicleta într-o valiză special dedicată, a montat-o ieri și a scos-o la o plimbare. Foarte important de scos bicicleta la plimbare, pentru că după câțiva kilometri, când el a vrut să ia o curbă și bicicleta nu, și-a dat seama că nu strânsese un șurub bine la ghidon. Noroc că nu avea viteză, și-o închid pe paranteză.)

Mergem la tren, avem timp, suntem relaxați, le arăt ce tren trebuie luat, nici nu ședem bine și intră trenul în gară, ne urcăm repede, găsim și un compartiment cu loc pentru biciclete… nu apucăm să ne așezăm, pentru că trenul pleacă, și din plecarea lui îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Întâi refuz să accept, dar după o fracțiune de secundă nu am încotro și zic: ”ne-am urcat în trenul greșit.”

Coborâm la prima stație – undeva în pustie, n-am mai fost niciodată în direcția asta. Încă nu-mi vine să cred cum am reușit. Însă nu e timp de pierdut, de-acum suntem în întârziere. Nu e că nu-l vor accepta dacă nu ajunge la timp, da’ orișicât. Mergem la stația de tramvai, care e în apropiere. Tramvaiul însă nu mai vine, și durează mult, așa că ne întoarcem înapoi la trenul care e peste o jumătate de oră (între timp redusă la un sfert). Avem o legătură spre zona de start din gara principală, și avem 4 minute pentru a ajunge la un peron tocmai în capătul celălalt. Un minut e deja mâncat de întârzierea trenului, care tocmai acum s-a găsit să vină mai târziu, așa că R. o ia la fugă pe lângă bicicletă de cum se deschid ușile. După o goană care ne-a scos plămânii (vreo 2-300m, nu mai mult) ajungem și eu cu C., în ultima secundă – ne îmbarcăm!

În timp ce ne tragem sufletul R. deja admiră o bicicletă alb-neagră, fancy, ca a lui, de carbon, dar cu roata din spate acoperită cu capac. Îl întrebăm pe proprietar de ce e acoperită roata, pentru aerodinamicitate?

”Ca să arate mai bine ;)”, vine răspunsul mucalit.

Îi lăudăm mașinăria, e încântat. R. îmi spune mai târziu că așa un exemplar costă cam cât un Logan cu coate opțiunile pe el – vreo 10000 EUR.

Iat-o purtată pe brațe spre zona de înscriere, pe drum întâlnindu-ne și cu alți candidați.

R. ne zice despre biciclete, cum sunt ele din carbon, cele mai ușoare, și cum e neapărat necesar să ai așa ceva, altfel n-ai nici o șansă. Chiar și cele ”cursiere” normale sunt prea grele, fiecare gram contează. A lui R. e cel mai ieftin model, dar sunt unele care costă averi, ca cea pe care tocmai am admirat-o.

Parcul bicicletelor e o priveliște de film SF, nu știu de ce îmi aduce a un parc de roboți din ”Eu, Robotul”.

Toate împachetate frumos, pentru caz de ploaie. Doar posesorii au voie în zona desemnată, li se face o poză – măsuri pentru a încerca să prevină furtul, nici nu e de mirare la cât costă animalele!

Noi îl lăsăm pe R. s-o înscrie și dăm o tură prin zona comercială –

mă ”lovește” cât de mulți bani se bagă și se mișcă în acest sport, nu mă așteptam! E raiul firmelor de echipament sportiv / extrem, mărci foarte cool, dintre puținele pe care chiar mi-ar plăcea să le port, dar din păcate n-am justificare – nici bugetară, nici de scop.

La cortul cu suveniruri, C. îi cumpără lui R. o geacă sport care îi plăcuse lui – are scris ”iron man” în față și ”finisher” pe spate – motiv pentru care R. n-a vrut s-o cumpere, să nu zică hop până nu sare gardul, din superstiție – cu care instinctiv sunt de acord, deși n-are nici un sens. Așa că sunt de acord și ca C. s-o cumpere ”clandestin”.

Ne găsim cu R., la fix după ce ascunde geaca în rucsac, și pornim spre gară – prin ploaie. Iată de ce e bine să acoperi bicicletele…

E vremea cinei,

pentru care ne oprim la un restaurant de pe marginea lacului. Mâncarea e bună, povestea lungă… așa se face că ajungem destul de târziu acasă, se face aproape 11 până ajungem în pat. Am mustrări de conștiință, pentru că mâine trebuie să ne trezim foarte devreme. Trebuia să ne grăbim, să apuce R. să doarmă mai mult…