”Vii la match, FCL – FCZ?”
”Clar.”

L. mi-a zis unde aveau bilete, în sectorul A2 rândul 2, dar nu mai știa ce locuri – m-am uitat pe net și am văzut că mai sunt locuri în acel sector, chiar pe rândul 2 – bine-așa, măcar ne putem vedea în pauze să discutăm fazele.

Stadionul e nou-nouț, terminat acum vreo două luni,

timp în care cele 17000 de locuri au fost ocupate până la ultimul la fiecare meci – m-am mirat că am mai găsit loc.

Înăuntru arată futurist,

dar – aveam să descoperim la pauză – cam îngust. Oamenii ăștia n-au calculat de cât loc au nevoie 17000 de oameni să stea la coadă la suc și cârnați?! Unde mai pui că nu se poate plăti cu bani lichizi sau cu cardul, îți trebuie nuștiuce cash card special – de care evident că n-am avut, nici eu nici L, a plătit S. și pentru cârnații noștri.

Intrăm înăuntru și constatăm următoarele: eu aveam locul 215, iar L. și S. 209 și 2010. Între 211 și 214 era o familie, pe care am întrebat-o dacă nu vrea să se mute în bloc cu un scaun mai încolo – au acceptat, astfel încât am stat toți 3 la un loc. Noroc chior, asta în condițiile unui stadion din nou plin – crainicul a anunțat la un moment dat 16853 de spectatori (nu mai știu dacă fix 853, dar pe-acolo).

De unde am stat noi am văzut viața prin ochii unui tușier.

Și nu e ușoară deloc – atâta a alergat încoace și-ncolo, de am obosit eu. Și mereu stresat, preocupat, atent cu ochii oțeliți lipiți de linia imaginară a ofsaidului – și tot l-au apostrofat spectatorii. Care erau FOARTE APROAPE… nu e ușoară viața de tușier, uite o meserie pe care n-aș fi în stare s-o fac bine.

Pentru început să studiem cele două galerii – cei mai aproape de noi, chiar peste peluză, sunt boyșii lui FC Zürich, puțini da’ zgomotoși,

iar tocmai în capătul celălalt sunt fanii gazdelor de la FC Luzern.

Interesant e că doar peluza de dincolo e înțesată de fani, peluza din partea noastră e dedicată familiilor – ”family corner”. Ca să vezi.
Dar să-i ascultăm la anunțul jucătorilor – crainicul spunea, pe păsărește, prenumele, fanii scandau numele – iar fanii oaspeților scandau și ei ceva la nume, cred că ”arschloch”.

Începe meciul. În prima repriză, pe partea noastră e poarta lui FCZ, cu Jonny Leoni, papagalul de care am râs cu L. la meciul cu Real Madrid, când a încasat un gol de la Cristiano Ronaldo printre mâini și a arătat în general foarte nesigur. Între timp a ajuns însă căpitanul echipei și chiar rezervă la națională.

Am adus ambele camere cu mine, cea mică pentru evenimente petrecute la distanță și pentru filmat, iar cea mare cu lentila de 50mm pe ea pentru niscai poze

mai clare

în mișcare.

doar că… lumina pe stadion e nefavorabilă fotografiei – dacă tribunele și jumătate de teren se văd foarte frumos în lumina apusului, jumătatea ”noastră” e în umbră, ceea ce o scoate foarte întunecată în poze, a trebuit să umblu un pic în picasa să tai și să cresc luminozitatea – nici așa n-a ieșit cine știe cadru demn de atenția doamnei Gabriela Arsenie.

Probabil cea mai expresivă poză reușită cu camera ”mare” e asta.

M-am întrebat din nou ce să fac, poze sau să urmăresc meciul? Dacă tot aveam soare în prima repriză am zis să fac mai multe poze, iar meciul m-a ajutat – a fost extraordinar de anost, cu ambele echipe letargice. Foarte puține faze de poartă,

mai mult o luptă surdă,

pe alocuri ritmată (fetelor, dans!)

la mijlocul sau marginea terenului:

Leoni a avut un singur șut de apărat – și le-am zis ”trageți măi pe poartă, că ăsta o scapă!” N-au ascultat.

Atmosfera, interesantă – majoritatea spectatorilor de la tribune erau liniștiți, ”ca la teatru”, zgomotul fiind dat doar de peluza gazdă și micul grup oaspete, care însă, ambele, au cântat non-stop. Stadionul are acustică bună, astfel încât s-au auzit tare, ziceai că ești la cine știe ce meci încins – când colo erau doar două grupuri mici care cântau. Dar să le urmărim, cu câteva faze de joc:

A venit pauza, sfetnic bun, timp în care spectatorii au afișat ceva mesaje cu privire la legea ”etnobotanicelor” din cantonul lor (!) – m-am mirat că i-au lăsat cu ditai bannerul politic pe stadion.

În repriza doua a fost alt meci. Nu știu dacă ”de vină” au fost indicațiile antrenorului Murat Yakin către fratele său Hakan, căpitan și vedetă (”probabil în turcește”, zice L., ”să nu înțeleagă ceilalți”),

dar cum-necum, după ceva fază periculoasă în propriul careu după intrarea lui Mehmedi la Zürich (e bun băiatul ăsta, el și Rodriguez cu o clasă peste ceilalți),

FC Lucerna a dat… gol. Din senin! Gafe în lanț în apărarea züricheză, Winter a scăpat printre ei și-a dat-o-n colțul lung. URALE!

Ooo, și meciul s-a încins, tușierul ”nostru” a devenit tot mai stresat, iată aici la fix o fază ”de ofsaid”,

iar eu am lăsat-o mai moale cu pozele, urmărind meciul. Doar asta am mai făcut-o, cu bannerul ”nein zum modernen fussball”, ”nu fotbalului modern”.

Meciul a devenit spectaculos, după 3 minute FCL a mai dat un gol – fericire în tribune. Dar Mehmedi a început să croșeteze înspre poarta ”noastră”, Zürich a presat tot mai mult – parcă era altă echipă!, au început să joace abia la 0-2. Și a venit și golul, logic, pentru că FCL se culcase pe-o ureche precum o formație românească veritabilă.

Și dă-i emoții până la final, pentru că zürichezii s-au dezlănțuit, noroc că se precipită în fața porții. Și, când așteptam fluierul final, un rar contraatac al gazdelor și… GOOOOOOL!!! 3-1, end of story!

Arbitrul fluieră finalul meciului, jucătorii aleși se duc repede să dea interviuri (au și ei blondele lor ”de la GSPTV”)

apoi fac un tur de stadion în aplauzele spectatorilor, tur care se încheie în fața peluzei ”Sud”, în genunchi, pentru tradiționalul ”UFFTA” în variantă locală.

Spectatorii strigă niște slogane (n-am înțeles exact ce, nu cred că e UFFTA nemțească, dar ceva asemănător), apoi la sfârșit se ridică toți în picioare, cântă și dansează. Frumos. În acest ambient am văzut și un banner care mi-a atras atenția: IANU MUESS BLIEBE, adică ”Ianu trebuie să rămână”.

Cristi Ianu a fost anunțat pe banca de rezerve la lucernezi, l-am și strigat, ”Cristi!” cu L. când am văzut jucătorii la încălzire pe lângă noi, dar nu știu dacă era printre ei, nu-l cunosc la față, și nici nu s-a întors vreunul. A fost accidentat o perioadă lungă, sper să-și revină.

Una peste alta, o seară foarte frumoasă – vreme excepțională, cald, soare, meci până la urmă antrenant, victorie în ultimul minut – ce vrei mai mult? Mai ai și lună plină la plecare, peste o pădure,

și apusul, peste alta.

Iar FC Lozärn e pe primul loc în clasament. ”Ieșim campioni anul ăsta?” întreabă S. cu un zâmbet ștrengăresc.
”Stadion aveți”, zic, ”ar merge și un titlu, ar da bine niște meciuri de Liga Campionilor aici.” Dar până acolo mai e mult – și anul trecut au terminat turul pe locu 1, pentru a se prăbuși în retur. Dar mai știi? Nici un an nu seamănă cu altul. Hopp Lozärn!