Am reușit din nou după ceva vreme să merg cu bicicleta acasă, și n-am putut să nu mă opresc puțin lângă râu. Încă nu era ”ora albastră”, dar nu mai era mult, și un grup de fotografi se strânsese lângă pod.

Par că fac parte dintr-un ”cerc fotografic”, m-am apropiat puțin, era un nene care le explica, păreau a face toți fotografii tematice. Hmm, poate ar trebui să încerc și eu, să văd cum se fac pozele de fapt :).

Nnaah. Nu azi. Azi o panoramă cu camera mică, și la revedere.

A doua zi am plecat mai târziu, dar așa era de plăcut lângă lac încât m-am oprit pentru un cârnat și-o poză pe melodia ”aranjuez mon amour” cântată de doi chitariști – păreau a fi spaniolo-sudamericani, foarte buni.

”Ora albastră” era pe sfârșite, iar camera mică are limitele ei pe lumină din asta.

Sâmbătă însă mi-am propus să încerc să prind înserarea cu camera mare și obiectivul de treișcinci, să vedem cum face. Am plecat așadar la timp, am parcat lângă fântână

când tocmai se aprindeau luminile de seară în oraș.

Iar când am ajuns la pod – ora albastră în toată splendoarea. Aici poza cum o vede obiectivul,

aici panoramizată în fotoșop din două bucăți.

E foarte frumos… am tras vreo 20 de poze la scena de mai sus, și… bine am făcut! Pe ecranul aparatului arătau bine, dar când am ajuns acasă am constatat cu spaimă că majoritatea au ieșit NECLARE! Cele de mai sus sunt singurele cât de cât, și asta după o ”sharpănire” serioasă în picasa. Retrospectiv înțeleg – am ținut ISO la 400, că mai sus scoate cu zgomot mare; diafragma la 2.0-2.2 (unde se zice că ar fi lentila șarp-șarp), dar… asta înseamnă timp de declanșare lung. Nu mi s-a părut lung, sub o secundă, și am sprijinit aparatul ba de un stâlp, ba de balustradă, dar se vede treaba că n-a fost de ajuns. Vezi de-aia mi-ar trebui o cameră cu performanță mai bună la ISO mai înalt, să pot scoate pozele asemănătoare cu timp de declanșare mai scurt, să nu iasă blurat.

…sau un trepied, da’ mi-e lene să-l car :D.

Am mers mai departe

cu ochii la apă

și m-am jucat cu diverse setări. Nu-s extraordinar de mulțumit de ce-a ieșit, se vede treaba că peisajele urbane nocturne spectaculoase necesită un pic de artă, balans de alb, probabil, diafragme și timpi de expunere mai exotici, dar eu n-am găsit combinația optimă.

Dacă tot am ajuns aici am zis să compar un pic cum vede camera mare

față de camera mică.

Pozele ies clar mai clare cu camera mare, doar că prinzi mai puțin din peisaj. Diferențele se văd și mai în jos

pe râu

și la

biserică,

unde am ajuns trecând pe lângă acest acordeonist virtuoz care presta sălbatec din ”Anotimpurile” lui Vivaldi.

Dacă tot sunt lângă pod,

mi-am adus aminte de pozele din perspectiva broaștei – ia să vedem. Prima a ieșit,

dar chiar când s-a declanșat a doua a venit o mașină, de a trebuit să iau camera repede și să mă dau la o parte. A ieșit probabil cea mai interesantă poză a serii.

Ploaia dădea declarații de intenție, așa că m-am afundat prin pasaje

și străduțe

pentru o cină italenească,

în timpul căreia, la scurt timp după poza de mai sus s-a pornit ploaia de-a binelea, de a trebuit să intru înăuntru. Acasă a urmat desert copios,

chiar dacă un pic stătut.

…

Epilog: în avion am adormit buștean ca de obicei, dar nuș tiu cum m-am trezit la un moment dat, și am tresărit puternic când m-am uitat pe geam:

Ora albastră (de fapt, tricoloră), văzută de sus.