E zi de meci, lume pe stradă când ieşim din casă.

„Cum stai cu claustrofobia?” mă întreabă V. în timp ce ne îndreptăm spre metrou, în direcţia de unde vine şuvoiul de lume (staţia se numeşte Arsenal, e singura din Londra care nu e denumită după un loc/stradă – la insistenţele unui preşedinte influent al clubului). „O să trecem prin cuşcă.”
„Ce cuşcă?”
„Păi, ca să dea o şansă celor puţini, ca noi, care vor să meargă în direcţie opusă şuvoiului de lume, se lasă un coridor îngust cât să treacă o persoană.”
E pus doar în zi de meci. Ghenial.

Ieşim din metrou la gara Waterloo, trecem printr-un subpod ale cărui arcade mă fascinează,

dincolo de care culeg cu obiectivul nişte ferestre colorate.

„Vrei să mergem până la podul Westminster să vedem Bigbenu întâi?”
„Hai.”

Pe podul Westminster, surpriză neplăcută: plini de români cu alba-neagra!

Am o aversiune viscerală faţă de aceste personaje, care au infestat trotuarul drept al podului pe toată lungimea. Cine i-o fi lăsat?! Cum de nu-i saltă poliţia, tocmai pe probabil cel mai circulat pod din Anglia?!

Deşi simţeam o tentaţie masochistă de a sta şi a-i observa, am cedat senzaţiei profunde de disconfort şi m-am îndepărtat, cu mâinile pe buzunare şi ochii atenţi la tot felul de personaje dubioase care roiau în jurul lor, şi mi-am îndreptat atenţia spre marele Benny, cu care am tras vreo dooj de poze (de fapt nu cu el, că Ben e clopotul, eu am pozat turnul aferent),

După care am trecut pe partea cealaltă, întotdeauna mai puţin aglomerată, după cum zice V. – într-adevăr, şi azi, surprinzător de mare diferenţa, e foarte multă lume pe partea cealaltă,

mai ales în condiţiile în care priveliştea dincoace „la noi” e fabuloasă.

E drept, soarele bate spre Ochiul Londrei, cu o lumină indescriptibil de caldă şi de frumoasă, încât mă felicit că am adus camera mare cu mine, o scot pentru prima dată din teacă (pe partea asta nu sunt albanegrişti, mă simt mai în siguranţă). Nu încape atât de mult în obiectiv, dar parcă lumina e mai frumos redată şi poza mai clară.

Lumina asta ţine foarte puţin, din nou fac zeci de poze asemănătoare gândindu-mă că ar trebui să mă opresc să savurez, că iată, în curând soarele se va ascunde.

Trecem podul înapoi şi continuăm pe acel mal, trecem pe sub roată

odată cu ultimele raze ale soarelui,

apoi pe lângă tarabele cu mâncare (pac două plăcinte flambate nemţeşti – nu ştiu cum se traduce flammkuchen) cu suc de mere cald şi bun.

La standurile de cărţi V. are ideea acestei poze,

şi dă-i mai departe pe faleza cu felinarele deja aprinse.

Malul ăsta era subdezvoltat acum 20 de ani, zice V., dar s-a investit mult şi azi e mai popular decât malul celălalt, unde nu e mai nimic. Aici poţi să te plimbi, ai şi pescăruşi.

Ne apropiem de podul Blackfriar’s, cu Canary Wharf în spate, centrul de afaceri al cărui director, George Iacobescu, a devenit de curând primul Sir român.

Panorama Tamisei seara

te răsfaţă cu privelişti în orice parte ai privi.

Pe măsură ce ne apropiem de Canary Wharf, culorile devin tot mai calde

şi, interesant, parcă mai intense,

ca un cântec de lebădă înainte de a se scufunda totul în cenuşiu.

Mi-a plăcut îndeosebi acest pod

luminat futurist

pe care am urcat

pentru alt şir nesfârşit de poze,

spre tremuriciul lui V. – s-a lăsat frigul. Dar tot V. e responsabil cu ultima parte a întârzierii – el a fost cel care a observat luna răsărind dintre blocuri. Evident că am mai stat câteva minute s-o pozez în fel şi chip (n-au ieşit, că mi-a trebuit zoom, deci camera mică, deci poze slabe noaptea), alăturându-ni-se alţi gură-cască fascinaţi de peisaj.

Am coborât în sfârşit de pe pod şi am trecut în pas alert pe lângă teatrul Globe – „ăsta e originalul? A lui Shaky în persoană?”
„Yep. Şi azi se joacă doar Shakespeare aici.”
„Pfuoaa, să-i facem o poză pentru cronică.”

Şi-am mers mai departe, că aveam de ajuns la alt fel de spectacol. Biserica asta de cartier care habar n-am cum se numeşte e ultimul cadru din plimbarea pe malul „celălalt” al Tamisei.