Arsenal are meci cu Everton de la 3. Dat fiind că V. locuiește în continuare în stadionul Highbury, iar Emirates e la doi pași, savurăm luxul de a dormi cât avem chef, până e soarele sus.

Știm că probabil nu mai sunt de mult bilete la meci, dar vom merge până acolo să vedem dacă găsim ceva la bișnițarii din fața stadionului.
Haha. Nu la bișnițari, ci poate, cine știe, mai sunt bilete returnate.

Ieșim, și mă minunez cum Highbury a fost construit cu fundul între case, e (a fost) chiar un stadion ”de cartier”.

Altfel e ”Emirates” – o construcție ”singură”, de care te apropii de departe peste-un pod, cu spațiu mare în jur.

La bilete nu e coadă mare, doar vreo 4 oameni în fața noastră. Mai mulți bodyguarzi decât mușterii – dar vestea bună e că sunt oameni la casa de bilete! Badigarzii ne spun că mai sunt vreo 4 bilete returnate, care se vând cam la 400 de lire sterline bucata. E clar… să fie sănătoși. Nu la fel gândește chinezul din fața noastră care a venit cu un tovarăș arborând o cameră DSLR competitivă. Citez: ”Nu contează cât costă, doar am venit de la 10000 de km.”
”Păi de ce n-ați luat bilete de acasă?”
”Nu pot, se vând doar la membrii fanclubului, din China n-am avut cum să iau.”

60000 de locuri are stadionul, joacă cu casa închisă mai toate meciurile, și asta doar cu membri ai fanclubului. E foarte greu să prinzi bilete ”normale”, doar așa cum am încercat noi. N-am stat să vedem dacă chinezul a ajuns să cumpere 2 din cele 4 rămase, ci am făcut o poză pentru fanii lui Chelsea, Liverpool sau Manchester, dacă or fi vreunii citind aceste,

și ne-am dus la un pub de lângă stadion pentru un brunch englezesc ca la carte.

Crâșma era plină de oameni în tricouri roșii arsenale – e deja amiază, de aici merg direct pe stadion! Iată cum arată sâmbăta unui fan – te trezești, te îmbraci în culorile clubului, mănânci la stadion, mergi la meci, eventual o bere după, până ajungi acasă e seară.

Noi insă o luăm înapoi pe unde am venit, pe drum oprindu-mă să fac poză unei mașini decorate din roți până-n capotă în alb-roșu.
Chiar când mă pregăteam să apăs pe trăgaci aud o voce – ”Vrei să faci poze mașinii mele?”
Ups. Mi-a revenit în minte un anume incident cu o persoană care nu se voia filmată și toate discuțiile legate de sfera privată și poze fără permisiune. Din nou am considerat că din moment ce iese în public cu mașina fistichizată în asemenea hal e dreptul meu să-i fac poză, dar am întrebat totuși reflex – ”…am voie?” întorcându-mă spre el.
”Go ahead”, mi-a zis bărbatul în vârstă din scaunul cu rotile, îmbrăcat tot în alb-roșu. M-am întors și-am pozat, soția lui tocmai închidea portbagajul.

Ajunși acasă la V. ne-am întrebat dacă gazonul din ”grădină” o fi cel ”adevărat”, de pe Highbury. Nu cred, dar pentru orice eventualitate, o poză.

Aveam să ajungem și pe noul stadion, dar abia a doua zi, când am purces la un tur turistic. Tocmai era în funcțiune ”soarele artificial”,

care mi-a adus aminte de ai noștri, care s-au zgârcit să cumpere o asemenea instalație

pentru Național Arena.

Păcat, poate fac un efort, văd că pe ”stadioanele lumii” e ceva la ordinea zilei… înnorate.

Stadionul e impresionant – nu credeam că o să fie cine știe ce, după Bernabeu sau Camp Nou, dar mi-a plăcut.

E un pic altă atmosferă – dacă dincolo totul respira tradiție și vechime, aici e modern, elegant, cu mici detalii care-l diferențiază – de exemplu tribunele sunt vălurite sus, pentru a lăsa cât mai mult aer și lumină, pentru iarbă.

Au reușit cu toate astea să păstreze și spiritul vechiului Highbury, care se pare a fost un stadion deosebit la vremea lui. Nici nu-ți vine să creză că azi e complex rezidențial, apartamentul lui V. e exact acolo unde arată cu degetul, la peluză.

Am fost și la vestiare,

cel al gazdelor în formă de potcoavă (distorsionată de panoramare).

Arsene Wenger s-a implicat mult în fiecare detaliu. Potcoava e făcută ca fiecare jucător să se vadă cu fiecare în orice moment. Nu e nimic între ei – spre deosebire de vestiarul oaspeților, care nu are parchet luminos, ci o pardoseală neagră pe jos, cu un dulab fix în mijlocul vestiarului pătrat. Subtil, Arsene-ul Arsenalului (chiar, abia acum mi-am dat seama de jocul fonetic parcă predestinat).

Toate astea le-am aflat din ghidul audio; cea mai nostimă fază a fost de departe când ne-a zis până în ce hal sunt atenți la detalii, citez: ”De două ori pe săptămână angajăm doi șoimi care să sperie porumbeii și pescărușii care altfel ar murdări arena”.

Am pufnit amândoi în râs când am ajuns la fraza respectivă, iar afară am făcut o poză păsăretului care dădea rotocoale – în mod evident, ca orice oameni normali, nici șoimii nu lucrează în week-end.

Nu în ultimul rând, am încercat să ne închipuim cum e să treci prin tunelul jucătorilor, auzind murmurul a șaizeci de mii de glasuri afară, care te așteaptă.

Nu prea avem de unde ști, așa că am ieșit prin sala presei, am șezut un pic în scaunul lui Arsene, ne-am prostit pe la microfoane și… ne-am dus acasă.