Ajuns acasă, mă uit la poze, și parcă arată altfel față de ce fusesem eu setat să văd albnegru. Nu-mi mai vine să le convertesc… ia să vedem un univers paralel, în culori, pornind din același loc:

”Am căutat în meniul camerei, dar n-am găsit setarea, așa că a rămas să le albnegresc acasă.” Noroc că n-am găsit, căci altfel n-am mai fi avut această perspectivă alternativă.

Orașul e liniștit,

cu prezențe umane discrete urmărind liniile galbene ale șoselei

sau ale pâriașului ce sursură liniștit în spatele unei case.

Arhitectura în linii drepte și culori puternic contrastante

e plăcut interpolată de câte-un arabesc rămas din lumi apuse.

Locul de joacă își așteaptă dichisit, ferchezuit și nerăbdător, cu iarba mijind a verde, primii vizitatori.

Înaintând, liniile subtile de galben de până acum capătă mai multă consistență,

reflectată și culinar – locașul acesta pare mai interesant, ia să intru.

E cochet, rămân să mânânc ceva. E scump, mâncare argentiniană, dar n-am chef de grătare, așa că mă mulțumesc cu o supă criolla (țeapă, un fel de vegeta cu puține legume și puțină carne) și niște samose argentiniene împănate, bune.

Încerc o întoarcere pe alt drum, cu mașini aliniate cuminți cu stăpâni la siestă prin case,

dar ocolul e scurt, nimeresc pe același drum. Lumina se schimbă radical odată cu soarele ieșind din nori,

dezvăluind un sfârșit de iarnă vibrant.