Ajung din nou la râul cu nume de zeiță nordică, Fyris, care habar n-am ce înseamnă de fapt,

pe care-l iau în jos la pas, pe lângă clădirile frățiilor studențești, un fel de alfa beta gama de la americani, aici numite ”națiuni”.

Ajung la un pod,

dau să mă întorc, dar mă răzgândesc,

parcă o ață mă trage înspre parc, să văd un pic de verde de faleză, par a se plimba oameni pe-acolo, doar nu degeaba. Și nu regret – mai încolo se îngustează râul

și e încă îngețat,

dă de niște imagini frumoase, atât pe gheață

cât și dincolo de ea,

unde se oglindesc clădiri altfel destul de muncitorești, dar apa le înnobilează.