Am lăsat la urmă episodul pentru mine cel mai memorabil din toată excursia. Văzusem pe hartă că orașul e pe două maluri ale unei strâmtori, iar din Stora Gatan plecau străduțe în jos ce păreau să ducă spre lac – ia să vedem.

Și ce idee bună – culorile parcă se încălzesc dintr-o dată, deja din micul port cu bărci la iernat,

apoi casele roșii,

iar în cele din urmă priveliștea se deschide pe lacul înghețat.

Să ne concentrăm însă un pic la mal – primul șoc e că, deși în stânga aici pare a se topi, oamenii n-au nici o problemă în a se plimba, cu copii cu tot, un pic mai încolo.

Au amenajat, pare-se, și un fel de ”stradă”

pe care se dau senini

cu niște patine lungi prinse de bocanci.

Ia să pășesc și eu un pic pe gheață, pentru o poză de genul ăsta,

și pentru una de genul ăsta.

Culorile

parcă au înflorit,

clicuiesc la poze la fel de rapid cum aleargă și cățeii ceia.

Spre deosebire de acest nene, aflat în repaos,

ca și acest duo

formidabil.

Mergând spre mal, mă întreb oare cum arată un lac înghețat… la mal. Cu valuri înghețate? Așa arată:

Iau o pauză de gheață și urc un pic până la capela roșie

și la ruina unei biserici, nu mai știu care, de pe deal,

pentru o priveliște Kingkongiană,

apoi urmează tura bisericilor și runelor despre care am vorbit,

sandvișul de la Tanti Brun, și apoi abia aștept să mai dau o tură pe lac. Nu sunt singurul – se aude zgomot de motoare, și apuc să văd cu coada obiectivului

doi motocicliști în plin exercițiu de balans.

Între timp mi-am luat niște provizii

pentru mica excursie pe care o plănuiesc de la ciocolateria unde fetele au ochii de un albastru foarte închis, nemaiîntâlnit. Las malul în urmă

și pornesc vitejește pe ”autostrada” în care soarele se reflectă într-un curcubeu rotund, atomizat,

spre tărâmul de dincolo.

Oi ajunge oare la casele acelea?

E mai departe decât pare, dar parcă nu chiar așa departe, aproape le ating cu umbra.

Oricum, mai merg un pic, cu soarele după mine.

Autostrada e lată, preparată. Mă întreb dacă e mai sigur pe-aici, oare de-aia o fi făcută ca să știe oamenii pe unde să meargă, sau e pur și simplu un pic nivelată pentru patinatori? Oricum, dat fiind că nu prea văd oameni în afara ei, nu am de gând să mă aventurez, rămân la drum.

Tocmai ce gândesc aceste, că mi se pare că aud un zgomot înfundat, un fel de mormăit de uriaș, grrrrmmmbmbmbmmmprrrrr. Hmm. Ce să fie, ecoul de la motoarele motocicletelor? Probabil. Merg mai departe. Grrrrrmbmbmbmbmm. Se aude parcă tot mai des, pe măsură ce mă îndepărtez de mal. Nu sunt singurul, mă depășesc niște patinatori între două vârste, văd oameni și în depărtare. Zgomotele se aud la câteva secunde, nu cred că sunt motoarele. Să fie… lacul? Gheața care se topește? Mi se face un pic pielea de găină, adrenalina urcă ușor, mai ales după ce dau în vreo două locuri de ditai crăpăturile în asfalt.

Cochetez cu ideea de a mă întoarce – soarele stă să apună, n-am de gând să mă prindă noaptea pe-aici. Nici nu gândesc bine gândul, când prrrrr, parcă zgomotul trece fix pe sub picioarele mele, nu știu dacă am simțit vibrația sau doar am auzit-o – gata. Înapoi. Merg repejor – în continuare nu cred că e periculos, dar zgomotul are ceva unheimlich care, culmea, mă exaltează. Abia acum îmi dau seama că mi-am dorit dintotdeauna să merg pe un lac înghețat – așa că savurez fiecare pas.

Aproape de mal mă întâlnesc cu doi părinți și trei copii, iar copiii îmi răspund la întrebarea dacă trebuie să stau pe drum ca să fiu în siguranță – au luat-o frumos drept înainte pe gheață, ba parcă s-au oprit și lângă ceva ce arată a copcă:

Tatăl lor n-are nici o treabă, îi fotografiază de la distanță cu ditai tunu’. E drept, lumina apusului e senzațională.

Îl las să fotografieze, dar apoi îi întreb ce e cu zgomotele astea, dom’le (a, am uitat să zic că la un moment dat m-am lăsat pe genunți și-am pus urechea la podea, ca indienii, să văd ce se aude. Da, se aude mai tare, parcă se aud și pașii din depărtare).

Păi, sunt ghețarii care se rearanjează, zice.
Păi și nu e periculos? Când se topește?
Habar n-am. Nu scrie nicăieri că n-ar fi periculos, noi ne luăm după localnici – cât timp ei patinează liniștiți, stăm și noi liniștiți.
De unde sunteți?
Din Franța. Locuim aici. Prima iarnă.

Îl las să prindă ultimele raze ale apusului fotografic

și le zic bonne soiree.

A fost, într-adevăr, une bonne soiree. Dar – nu mai e nimeni pe stradă în Sigtuna,

e timpul s-o tai și eu către aeroport. Până ajung la Arlanda e deja seară.

Hej do, Sverige.