Doamna S. făcea parte din categoria de oameni despre care nici nu-ţi pui problema cum ar arăta lumea fără ei. Şi asta chiar dacă nu-ţi sunt prieteni apropiaţi, ci „prin alianţă” – sunt oameni care îşi au locul lor în lume, pe care o umplu şi o colorează.

Când oameni din aceştia dispar brusc, după ce trec câteva momente în care-ţi ţii respiraţia şi altele în care nu înţelegi mesajul, deşi cuvintele sunt clare, parcă se prăbuşeşte ceva şi în tine. Rămâne un gol. Şi asta la mine, care vorba-aia, interacţionam de câteva ori pe an; nici nu vreau să-mi închipui ce simt familia şi prietenii ei apropiaţi (mai ales unii la care mă gândesc), şi cât de mare e golul lor.

Faptul că a lăsat urme în viaţa noastră, e o consolare? Că ne vom aminti mereu cu plăcere, e o consolare? Nu ştiu, poate mai încolo.

Îi plăcea Max Raabe, aşa am aflat şi eu de el.