Ideea venise mai demult de la un coleg: urci cu bicicleta pe pasul Gotthard şi te laşi în jos până la Bellinzona. Nici nu ştiu cum am ajuns să-i dau „refresh” cu alt coleg, care a completat amănunte importante: ca să ajungi sus pe Gotthard trebuie să mergi la Andermatt şi de acolo ori urci cu bicicleta ori cu autobuzul poştei, care trebuie rezervat înainte că are locuri limitate. Aha! Gata, ştiu ce fac în week-end-ul cu Street Parade. J. a auzit replica, a întrebat, n-avea planuri dar avea chef, aşa că sâmbătă am rezervat locuri pe autobuzul poştal, iar duminică dimineaţa în jur de opt (mda, program de week-end) dăm să ne suim în tren, din politeţe întreb controloarea de la capătul peronului unde pot încărca biciclete, zice – nu se poate. Cum nu se poate? Nu se poate. În trenul ăsta nu se poate, scrie si pe internet. Şi io de unde să ştiu unde să mă uit?! Sunt perplex, dacă nu prindem trenul mai avem unul şi dacă nici pe ăla nu e voie pierdem rata în munţi. Sunt două controloare, cealaltă şopteşte ceva şi dă din umeri, până la urmă ne spun să întrebăm şeful, poate mă lasă. Fuga la capătul trenului, întreb şeful, zice ok, aici e clasa I, dar agaţ-o în locul special amenajat (!) şi stai la clasa a doua. Zis şi făcut, cu blesteme la adresa cucoanei de dinainte. Aflăm ulterior că de fapt nu era voie, dar dat fiind că trenul nu era plin naşu’ mare a închis un ochi.

Astfel ne-am afundat la timp în peisaje lacustre

şi

montane

de un verde crüd.

Ajungem la Andermatt, J. închiriază bicicletă (25 de euro pe zi, rezonabil), le încărcăm pe autobuz

şi după un mic-dejun copios şi deosebit de scump la restaurantul gării urcăm cu rata prin staţiunea pe care iarna nu apucasem s-o descopăr (în cele două dăţi când am fost ne-am urcat direct pe munte la schi), şi nici acum n-am făcut poze conform principiului „fără poze din autobuze”. Abia când am ieşit la natură nu m-am mai putut abţine

şi-am tras

nişte cadre

naturale.

Cine vrea, poate urca şi cu trăsura – costă sute de euro, am zis că lăsăm pe niciodată.

Sus e un lac,

frate cu Bâlea

(se pare că fiecare Transfăgărăşan trebuie să aibă un lac sus)

pe care l-am pozat

pe săturate.

E şi-un popas unde se adună mai ales numeroşii motorişti, dar şi maşinişti,

şi nişte statui

Să aibă turiştii cu ce se poza.

Planul e să ajungem la Biasca, de unde luăm trenul înapoi.

Şoseaua pietruită şi oarecum sgâlţâitoare de biciclete ne aşteaptă.

Pornim!

Deja după prima curbă oprim pentru poză – uoah, sper să ţină frânele!

Acesta

e „drumul vechi”,

pe care se făcea toată circulaţia înainte de a deschide tunelul Gotthard, care trece pe undeva pe sub noi.

Ne oprim din când în când

pentru a inhala peisajul

şi apoi – iuhuuuu, la vale!

E frig, iar după câteva şerpuituri

îmi iau puloverul pe mine. Aşa merge perfect.

Ţin şi frânele, şi nu după multă vreme scăpăm de serpentine şi se deschide calea, cu priveliştea oraşului Airolo,

arhifotografiat cu cele două camere (am luat-o şi pe cea mare… n-am prea folosit-o decât sus, şi aici.

Jos ne aşteaptă o climă şi o atmosferă

mediteraneană,

se fac vreo 30 de grade, puloverul dispare la loc. Mergem o vreme pe şoseaua principală, care nu mă prea încântă, într-un final însă ne abatem pe supt autostradă, pe drum de biciclete.

Pe când aşa o autostradă şi în Carpaţi?

Drumul, din nou frumos, ne aduce la locul cel mai pitoresc – un sat din Ticino, aşa cum mi-l închipuiam.

Sute de poze i-aş fi făcut (am făcut doar zeci), aşa frumos adormit cu podul roman

pe care l-am trecut.

Şi ne-am suit mânaţi de sindromul King Kong şi la bisericile de pe deal, de unde se vede verde

în vale.

Până la Biasca mai e o aruncătură de băţ, ajungem repede şi ne aburcăm şi aici la locul cel mai înalt, pentru priveliştea asupra oraşului

şi un moment de meditaţie transcedentală.

Cum au trecut cele trei secunde de meditaţie, cu o ultimă privire spre oraşul din căldare

am trecut şi noi

la consumarea unei îngheţate la singurul local deschis în oraş, după care ura şi la gară, J. a lăsat bicicleta într-un loc special amenajat, pentru al cărui lacăt cu cifru primise codul pe email (!), şi duşi am fost

pe lungul drum (dormit) înapoi.