Ca să ajungi la Ipanema de pe Copacabana trebuie să o iei prin oraș – nu mult, vreo câteva sute de metri. Ieși aproape de capătul plajei, te uiți la stânga și vezi niște stânci. Sindromul King Kong zice imediat – ”sus acolo, hop, ce mai stai”.

Pe măsură ce mă apropii de Piatra Harponierului însă încep să cadă primii stropi. Nu-i a bună, sus pe stânci n-ai unde să te ascunzi. Dar ploaia n-are milă, și începe. Băi și-l întrebasem pe Tomas la hostel care-i prognoza, a zis că plouă, dar tot n-am luat pelerina cu mine. O cărasem ieri în buzunar toată ziua și n-am avut nevoie, azi am lăsat-o acasă și… tipic.

Văd un nene care zice ceva cu ”șuva, șuva” (chuva înseamnă ”ploaie”) – vinde pelerine. 5 reais mai târziu ajung în vârf, oarecum protejat. Dar camera foto? N-am luat-o pe cea rezistentă la apă și nisip (că doar’ mergeam la plajă…) – eh, să vedem cum se comportă vechiul prieten Sony.

Dintr-un punct de vedere îmi pare bine c-am luat Sonyul, căci știe panorame rapide. Clic pe imagine pentru a o vedea mare. Așadar avem: în stânga plaja Ipanema, în dreapta mica Praia Vermelha.

Mai departe în dreapta se văd foarte puțin stâncile cu fortăreața Copacabana; plaja omonimă e dincolo, ascunsă privirii.

Îmi îndrept atenția spre Ipanema, despre care F. îmi spusese că-i plăcuse cel mai mult.

Parcă nu e la fel de lată ca mai celebra ei colegă,

dar priveliștea e acaparatoare.

Pare la fel de lungă ca și Copacabana, împreună cu Leblon, cum se numește ultima treime, cea de lângă muntele din stânga,

pe care întrezărim prompt o favelă.

Singurii oameni în apă sunt surferii, grațioși

sau preocupați.

Aș putea să-i urmăresc muuult timp, fiecare val e altfel, parcă simt și eu așteptarea unui ”val perfect” – care nu prea vine. Cere răbdare multă, ocupația de surfer.

Îi privesc o vreme; într-un final mă dezlipesc anevoie și cobor – mai e de mers.