Abia ulterior în cadrul documentărilor post-călătorie aveam să aflu că această stâncă a lui Arpoador e cel mai bun loc de surf urban din Rio –
într-adevăr, valurile par mai mari.
Pavajul are alt model față de Copacabana,
iar plaja pare mai îngustă.
Ploaia, din fericire, dă în sfârșit semne că s-ar opri,
la fix pentru a căta de cele necesități nutriționale – taraba cu tapioca îmi iese în cale la momentul oportun. Mai mâncasem budincă de tapioca mai demult, asta e diferită, un fel de clătită din făină albă cu granulație mare, ca un fel de griș. Cu brânză. Bună.
Și strada de promenadă de pe lângă Ipanema e închisă traficului,
dar ploaia a cam alungat lumea, cu excepția unor viteji teniscupicioriști.
Partea bună e că pavajul e curat
și lucește.
Merg o vreme pe faleză, mă uit la valuri,
dar apoi mă gândesc că dacă tot am ajuns până aici n-ar strica să văd și cum arată cartierul, se zice o zonă cu multe restaurante și facilități sociale. Cam ca în București, nimic deosebit.
Încerc să împușc doi iepuri dintr-un foc – să văd orașul și să scot bani de la bancomate. Nici până acum n-am reușit. Am sunat la bancă, mi-au zis că e posibil să se fi stricat cardul, și că-mi trimit unul nou. Acasă.
”Păi, eu nu sunt acasă, și aici îmi trebuie bani.”
”Ne pare rău, nu vă putem ajuta.”
Mda mai am 20 de reais, deci atâta e limita pentru șlapi – dacă plouă așa în continuare, mai bine trecem la încălțăminte acvatică. Aici la mare modă sunt șlapii ”havaiana”, nume care nu mi se pare potrivit, așa că aleg unii pe care scrie ”Ipanema”.
Până la urmă am găsit un bancomat care a mers cu cardul de credit – fiecare tranzacție 8 euro. Trebuie drămuite cu atenție extragerile, că nici să umblu cu prea mulți bani la mine n-am chef.
Colac peste pupăză, mă sună de la agenția de turism – mi-au anulat zborul de întoarcere, trebuie să plec cu o zi mai devreme.
Și-uite-așa, din tuse-n junghi, asezonate cu un suc de mamão (papaya), am ajuns la blond.
