Pe lumină, Avenida 9 de Julio cea înflorită

pare și mai lată –

înțeleg că e dintre cele mai late din lume.

Se zice că e sinucidere curată încercarea de a o traversa dintr-o bucată, la culoarea verde a primului semafor. Băieții aceștia nu au astfel de probleme, ei se opresc chiar când e verde, pentru a face un ban cinstit – o alternativă mai spectaculoasă la spălatul geamurilor.

Pe fundal, un personaj cunoscut: Madonna.

Pardon, Evita.

Hmm, am luat Canon-ul S100 cu mine, zoom-ul de 5x nu prea ajută, mă întorc și o înlocuiesc cu Sonyul Cybershot HX5v, tot mică de buzunar, dar cu zoom de 10x. Se vede diferența.

O iau ca și aseară în jos pe Avenida de Mayo, care-mi aduce aminte de Calea Victoriei.

La un moment dat observ că circulația e oprită – ce e asta, manifestación? Nu, festivalul libanezilor din Buenos Aires. Clasic, tarabe cu mâncare

și o scenă pe fundal.

Pe de o parte, n-am venit în America de Sud să mănânc mâncare libaneză, dar pe de alta, conform principiului ”te lași dus de val”, prestez un fatay, fel de empanada cu brânză, foarte bună.

Stau puțin chiar și la spectacolul folcloric – dacă tot am zoom-ul mare la mine, stau într-un loc unde nu e multă lume (”întotdeauna e bine să te ferești de aglomerații”) și îi filmez de la distanță. Cumva neașteptat, dansuri arăbești cu femei și bărbați la un loc. [notă ulterioară: e vorba de dabke, un dans tradițional din Levant]

Veni, vidi, mai departe, că avem un oraș de descoperit. Plaza de Mayo parcă nu e așa spectaculoasă ziua,

mai ales palatul fără lumini roz – dar acum înțeleg cromatica, și tencuiala e un fel de roz.

Semnele manifestaciónului sunt prezente în piață,

dar nu văd lume în afară de turiști.

Pentru mine a venit însă timpul să fac ce mi-am popus să evit, adică să mă afund în mulțime.