În mod normal nu-mi place carnea de vită; cu toate acestea, cea mai bună friptură din orice carne mâncată vreodată a fost un lomo (mușchi) în pâine în această curte obscură

din cartierul San Telmo, ”orașul vechi”. A luat carnea de pe grătar, câteva bucăți, a trântit-o într-o pâine, am pus eu niște sos condimentat chimichurri și niște salată de roșii cu ceapă și cuburi de castraveți, și am mușcat cu curiozitate. Auzisem că friptura de vită e cea mai bună în Argentina, că vezi-Doamne e altfel – ca de obicei am păstrat rezerve față de astfel de legende, dar nu mi-am închipuit că e atât de moale, fragedă, aromată, care se topește în gură. [Și acum îmi lasă gura apă.]

Cum am ajuns aici? M-am uitat pe peretele cu ”activități” de la hostel și am văzut că se organizează și excursii la meci.
”E meci azi?”
”Da, Boca-Velez”, zice fata de la recepție cu un aer ușor blazat.
”Ayayay! Faceți excursii?”
”Da. Trebuie să te hotărăști repede, să sun. Costă 300 de Euro, cu tot cu transport dus-întors.”
”Uăleu. La cât e plecarea?”
”Pe la 4, meciul e la 7. Da, durează, că e complicat, cu măsuri de securitate, etc.”

Hmmm… așa pierd toată ziua. Evident că nu m-am trezit la 7-8, cum speram, e deja aproape 12 când sunt gata de plecare, până am schimbat camera, până una-alta (camera mea cu vedere la stradă a fost extraordinar de gălăgioasă, în plus au făcut ăștia și chef în hol, s-a auzit muzica până dimineața, am dormit cu intermitențe în ciuda dopurilor de urechi. Fata, deși nu pare foarte prietenoasă așa serioasă cum e, a fost de treabă și m-a ajutat).

Să mă duuc, să nu mă duuc? A.G., prietenul care locuiește aici, n-a dat nici un semn, nu știu ce-i cu el. I-am zis de mai demult că vin, i-am trimis mesaj, dar n-a răspuns. Dacă e să merg la meci m-aș duce cu el… Așa facem. Zic pas Boca și o întreb ce-mi recomandă altceva.

”Păi, e bazar la San Telmo, interesant.”
Îmi arată unde – cât îmi ia să-l văd?
”Vreo 4 ore.”
În gândul meu – mda bine, deci o oră jum’ate.

Iată-mă după o oră de mers pe străduță – e o singură stradă cu tarabe, luuungă

și n-am ajuns la capăt. Am ajuns însă la mâncare grozavă. După o poză de documentare la grătare

ies din nou în lume, și zic c-ar merge un suc. ”Jugo, jugo!” aud din loc în loc, suc proaspăt de portocale. Până la urmă iau de la acest nene, și-mi pare bine că iau de la el – un bătrânel cumsecade, ”ca pe la noi”, care muncește alături de soție cu sârg. Mă bucur că l-am ajutat, sucul e bun.

Hotărârea rămâne, merg până la capătul străzii, și abia la întoarcere voi cumpăra suveniruri. Pentru că găsesc lucruri mai bune decât mă așteptam. Sunt și kitschuri, dar și multe produse din piele (cuero) frumos lucrate, argentinienii sunt cunoscuți pentru asta.

De asemenea, nu mă pot abține să nu mă opresc din loc în loc pentru pozat, risc, ne-risc, plouă, nu plouă (a început să picurezeze până am ajuns la capăt și-am făcut cale-ntoarsă). În poze mulțimea atrage privirea; după un timp mă uit și la arhitectură, care îmi aduce aminte de centrul vechi din București, tot așa mai mult sau mai puțin refăcut.

[pe2-gallery]

[/pe2-gallery]