În port, zisese francezul de la recepție să ajung. Dar pe unde? Ocolesc palatul roz, ajung în spate

și dau de un drum, lat. În spatele lui parcă se văd niște lumini, dar cum trec dincolo?

Doi turiști au aceeași dilemă, nu pot să-i ajut. O iau pe la marginea curții palatului

și ajung la o trecere de pietoni. Strada e foarte lată,cu o ”insulă” între benzi. Pe insulă, un șir de tarabe cu mâncare, în majoritate prăjeli, nu prea arătoase. Îmi aduc aminte de tarabe vechi din Bucureștii anilor ’90. Nu-mi dau seama unde poate fi zona aceea „very nice„. Hotărăsc să mai merg până la ce pare a fi un fir de apă, și-apoi mă întorc, n-are rost să risc pătrunderi în necunoscut și întuneric din prima seară.

Ajung la firul de apă, și – revelație. Faleză, vapoare,

un pod alb în depărtare,

lume la plimbare, atmosferă de… Paris. Ia să mă apropii

de acel pod.

Puente de la Mujer, (argentinienii pronunță j-ul și ll-ul ”ș”, deci e ”mușer”) se numește podul femeii pentru că multe străzi din cartier au nume de femei celebre din Argentina. E proiectat de superstarul arhitect spaniol Santiago Calatrava, reprezintă un cuplu dansând tango, stilizat, și a fost donat orașului de către un om de afaceri, inaugurat în anul 2001. Un consultant de advertising însărcinat cu promovarea Puerto Madero recomandase un punct de reper architectural în locul unei campanii de promovare – mai bun pe termen lung. Zic c-a avut dreptate.

Podul e luminat de niște reflectoare puternice, care-l pun frumos în valoare, dar fac mai greu de pozat peisajul înconjurător.

La fel și pe partea cealaltă, la vapor.

Pentru o vedere mai bună, și nu numai, evident că voi urca pe pod.

Vederea e mai bună, într-adevăr,

fără ”poluare”.

Podul e pietonal, primește o privire de la genunchiul broaștei,

iar elementul arhitectural principal

e un joc permanent de lumini și umbre.

Când te uiți în zare

nu-ți vine să te oprești din pozat.

Sunt bucuros că am luat Canonul S100 cu mine, cu obiectivul de 2.0 scoate poze bunicele, în ciuda unui senzor mic.

Pe partea astalaltă a canalului

sunt niște restaurante, mă așez la primul, Campo de Asadores –

m-a ajuns foamea.

Supă, brânză la grătar și piure de dovleac – delicioase. Se pare că am avut noroc, am fost servit bine și destul de rapid, ceea ce nu se poate spune despre mesenii de alături, care au avut probleme la livrare. Locul e deci cu factor de risc, dar priveliștea e imbatabilă.

Mai e un factor de risc – țânțarii. Cât timp aștept ospătarul să plătesc, ca să omor timpul caut in dicționar cum se zice țânțar? În engleză? Moskito. În spaniolă? Mosquito, că de-acolo vine. Muchos mosquitos aici lângă apă, mari și setoși, praf m-au făcut la picioare, bine că vine nota de plată.

Faleza s-a mai golit,

așa că o iau înapoi

pe la lumini și umbre

pe sub macarale

de diverse tipuri

(de fiecare dată când văd o macara mă gândesc la Takeda, căruia îi sunt dedicate și aceste poze).

Foarte frumos la Puerto Madero – am aflat ulterior că e un fost port (Buenos Aires avea 3 porturi, de aceea locuitorii se numesc porteños) ajuns în paragină, renovat în anii ’90 – istorie asemănătoare cu Genova, cu rezultat la fel de reușit – azi se zice că e cea mai sigură zonă din Buenos Aires.

Mă întorc la hostel, dar nu pe același drum, ci pe Avenida Corrientes, paralelă cu Avenida de Mayo, care mă aduce la Obelix, unul din simbolurile orașului.

Aici, surpriză, pe spațiul verde din fața monumentului, lume la relaș, privind luminile orașului.

Ultimele două poze sunt făcute cu telefonul – bateria aparatului foto a luat o pauză. Luăm și noi.
Buenas noches, Buenos Aires.