”În încheierea programului de azi vă vom oferi ocazia de a face saltul polar, în apele antarctice.”
Mda.
Pe primii temerari îi văzusem încă de sus din vârful muntelui.

Acum sunt în barcă, la ghețari, și hotărârea încă nu e luată. Să sar, să nu sar? Apa va avea în jur de zero grade… dacă fac infarct?
– Pe de altă parte, n-am auzit să fi murit cineva vreodată de la baia polară.
– Dar de ce să risc să fiu eu primul?
– Ce mi-ar spune cei de-acasă? Știu prea bine ce mi-ar spune… și-atunci?
– Bine, da’ rușii ăia, și finlandejii, care stau în saună la 100 de grade și apoi sar în zăpadă sau lacuri înghețate? Ăia cum de nu fac infarct?
– Sunt antrenați… tu nu ești. În plus, parcă te încearcă o răceală – vrei s-o agravezi, să-ți strici restul călătoriei?
– Sau s-o scot precum cuiul pe cui…
Și tot așa, încoace-ncolo. Până la urmă am hotărât să sar – nu poate fi atât de periculos, oamenii ăștia par a ști ce vorbesc și n-au nici o emoție. Una la mână, ocazie ca asta improbabil să se mai ivească, iar apoi pot refuza cu nonșalanță orice propuneri asemănătoare ulterioare – cam ca în cazul saltului cu parașuta, o dată și gata, nu mă mai prindeți. Dar argumentul principal care a înclinat balanța, dincolo de toate – mă împinge curiozitatea, mă tot întreb – oare cum o fi? Nu pot să-mi închipui, și e o singură cale de aflat.

Ajungem la mal, înghesuială – locul ”de baie” e exact unde acostează bărcile pentru a lua ultimii oameni de pe continent – ”cam neinspirat”, sunt sigur că a gândit un chinez vânjos, înalt peste medie, care stă în slip de câteva minute și își așteaptă rândul să sară în apă – nu poate însă pentru că bărcile vin non-stop. Toată lumea râde, și el săracu’, se mai freacă cu zăpadă din când în când, nu știu dacă doar de ”macho” sau o fi vreo tehnică de supraviețuire. S-au adunat mai mulți chinezi în slip și cu căști de înot – A. află că sunt din echipa de înot a unei firme, se pare că asta reprezenta și steagul… nu știu, nu mă bag, dar săracii tremură veseli pe chinezește, se distrează.

Râd și eu un pic de chinezul ghinionist (n-ai cum să nu râzi la o fază de-asta), îmi calculez mișcările atent, las bagajul la îndemână, scrutez situația, să văd cum stă treaba cu traficul, ca să mă dezbrac exact la fix, pentru a minimiza timpul petrecut expus sub-zero. Între timp, pentru încurajare, ghizii ne spun că suntem printre ultimii, vremea s-a răcit între timp – au fost și plus 10 grade azi în aer, acum e spre zero; apa însă va avea minus 1-2 grade – fiind sărată, nu îngheață la zero grade.

Mi se pare că prind o ”fereastră”, mă dezechipez iute, dar mai e un amănunt – îmi pun camera gopro pe cap, să filmez evenimentul, întreb un coleg de dezechipare dacă e pornită, se vede ledul roșu, merge? – până să-mi răspundă, s-a închis fereastra de oportunitate, apare altă barcă, trebuie să mai aștept, exact precum chinezul de mai înainte, spre amuzamentul lui A.

Iau repede un pulover pe mine – nu pare așa frig, dar citisem că te ia pe nesimțite, mai ales la picioare trebuie avut grijă, îngheață primele. Stau pe un prosop ud – ghizii sunt în dialog cu vaporul, să mai trimită niște prosoape. Nu se așteptau nici ei să fie atâția amatori de băi exotice, în total 63 din 178, record mondial pentru acest vapor.

În sfârșit pleacă barca și întrezăresc oportunitatea. puloverul jos, câțiva pași, se coboară pe trepți săpați în zăpadă, apoi Woody îmi arată să pășesc pe o stâncă, și – am hotărât să fac totul repede, fără mult stat pe gânduri, fără multă ”obișnuială cu apa” cum fac de obicei când intru la mare în apă, dacă are sub 25 de grade (uite că n-am făcut baie la Rio, pe Copacabana, şi fac aici). Păşesc pe stâncă, cat să nu alunec, unu, doi, bâldâbâc!

N-am știut la ce să mă aștept, bănuiam că va fi frig, eventual senzație de durere surdă… Durerea nu e deloc surdă, ci foarte precisă – parcă mii de ace înțeapă fiecare por al pielii. Interesant însă, durerea nu e mare, înțepături foarte fine, dar oarecum generalizate, te învăluie cu totul ca o pătură. Avusesem de gând să înot un pic înspre larg, înapoi și gata, dar corpul zbiară prin toți porii: ”IEȘI AFARĂ! AICI NU E DE STAT!” Așa că, mai repede decât mi-aș fi dorit, scot capul din apă, mă întorc, găsesc malul din priviri și pornesc imediat.

În apă a părut mai mult, dar uitându-mă la film observ că nu cred c-am stat în apă 30 de secunde.

Nu sunt singurul, alții au sărit și-au ieșit imediat – nu e de stat. Colegul P. avea de gând să înoate până la primul ghețar, ceea ce a și încercat, dar a observat destul de repede că parcă nu mai poate controla membrele ca la început… și a făcut cale-ntoarsă.

Într-adevăr, picioarele îngheață primele. Din fericire au venit prosoape uscate, dar până să apuc să mă șterg și să-mi caut lucrurile, abia îmi mai simt picioarele când le bag în șosete, senația aia ciudată – vezi că șoseta îți atinge piciorul, dar o simți așa, ca printr-o pătură groasă.

Din fericire nu trebuie să-mi aștept mult rândul la barcă, oricum m-am încălzit destul de bine (și adrenalina), o zbughim spre vapor și un duș cald.