Până ajungem în oraș

parcă nu mai plouă.

Am ajuns la țanc, am timp să mă duc pe jos la hotel și să remarc acest citat de pe un autobuz, în spiritul sindromului King Kong – ”cele mai bune poze se fac de sus”.

Ajung la hotelul Valle Frio – de reținut, ieftin pentru cele 3 stele, modern, de familie, cred că e făcut dintr-o casă, doar că un pic departe de centru, vreo 15 minute de mers pe jos, și în pantă.

Iau bagajul, ura și larevedere, la aeroport, birjar! ”Birjarul” are radioul pornit pe emisiunea ”fotbal minut cu minut”, varianta argentiniană. Mă întreabă dacă mă deranjează, să-l dea mai încet? Dimpotrivă! Un deliciu. Filmez drumul, atât pentru a simți atmosfera destul de prozaică a Orașului de la Capătul Lumii, cât și mai ales pentru fondul sonor, de la care cred că a învățat Ilie Dobre.

La aeroport, ca de obicei… nimeni. Doar două turiste, precis americane după încălțări.

Într-un târziu apare și un om la ghișeu, check-in-ul decurge fără probleme, am chiar timp de o ultimă privire înapoi spre munți

și un timelapse cu norii, în timp ce consumam un suc de portocale la geam și mai așterneam din impresii, și apoi cu pregătirile de decolare.

Când scrii timpul trece repede, acuși ne îmbarcăm – adiós, Fin del Mundo!