Trezirea la 6 – doar’ e duminică. Asta după 4 ore de somn, căci după trezirea sâmbătă la 1 după-amiază somnul n-a venit seara prea rapid. Am stat în cumpănă – să mă duc, să nu mă duc? Ce-aș mai dormi câteva ore… Noroc că luasem biletul de tren decuseară, se chema că pierd 60 de euro (inclusiv biletul de bicicletă), ceea ce m-a motivat să mă ridic cu chiu cu vai din pat. Hainele pregătite decuseara fără somn, am avut timp chiar să mănânc puțin, și să prind și trenul – așa ceva mai rar.

În tren, somn instant, nici n-am stat la discuții cu surprinzător de mulții pasageri. Noroc că am coborât la stația terminus, așa n-am avut cum să ratez. Schimbare la Chur (de la o vreme am încetat să mai râd de fiecare dată când pronunț numele orașului, doar zâmbesc), dorm din nou, ceea ce e păcat, priveliștea în cantonul Grison e senzațională. Ajung la Disentis la timp pentru a încărca biciclonul în cârca autobuzului poștal, în care, de asemenea, dorm cu intermitențe de o poză-două pe geam. Abia sus la 1920m, pe pasul Lukmanier, mă dezmeticesc și urc un delușor (răsuflând greu) pentru o panoramă cu lacul Sontga Maria și cu ce se vede în partea cealaltă, spre Ticino.

Planul se conturase de dimineață – în principiu aveam de ales între a mă întoarce la Disentis sau a merge în partea italiană spre Olivone-Biasca. Am decis că da. Merg până la Olivone, de unde iau autobuzul înapoi sus la Lukmanier și cobor pe partea cealaltă la Disentis. Zis și făcut, pornesc pe strada italiană. La vale e ușor :P, dar nu prea-mi place că trec multe mașini și motociclete. Văd în vale un drum lin, neasfaltat, printre niște case. Stau pe gânduri vre 15 secunde, după care iau bicicleta frumos de ghidon și cobor direct versantul, prin iarbă, până la cărare. E abrupt la limita posibilităților, ajung jos fără complicații pentru a mă bucura de un drum numai al meu.

Cărarea dă înapoi în drumul principal, dar nu după mult timp găsesc un semn doar pentru biciclete – e un drum vechi, închis mașinilor, pe care pornesc cu precauțiune pe lângă râpa adâncă a văii Blenio. Uite ce idee bună, să ții drumurile vechi asfaltate și să le lași bicicliștilor. Nu e ca-n palmă, mai o denivelare, mai un hop, dar nu sunt gropi să-ți strici mașinăria.

Ajung repede la Olivone, 20km în 40min. Suntem la italieni, deci se cade să mâncăm ceva bun. Satul e pustiu, văd două baruri deschise, dar scaunele de plastic nu mă inspiră; opresc la biroul de informații turistice, care e închis, evident, dar – văd semnul de ”free wi-fi”, intru de pe ipod pe tripadvisor să caut restaurante. Nu găsesc. Google zice ceva de Osteria Centrale și Casa Lukmanier; le găsesc un pic mai încolo după ce urc un dâmb. Mă hotărăsc la Osteria Centrale. Paste, dacă tot suntem la italieni. Bune.

La fix am terminat de mâncat când se face sorocul să mă întorc în stația de autobuz cu cuburi roșii pentru a aștepta rata înapoi. Vine prompt, încarc biciclonul, urcăm liniștiți, când… după o curbă, ce mi-e dat să văd? Nori negri peste Lukmanier! Nu-mi vine să cred, aici e atât de soare și frumos… dar nu mă înșeală vederea, pe măsură ce ne apropiem de vârf se întunecă de-a binelea! Se cere acțiune rapidă: ori cobor acum la prima stație și-o iau înapoi spre Biasca, ori merg până sus sperând să nu plouă.

2 zicale:

1) Speranța moare ultima – deci hotărăsc să urc.
2) Speranța nu e o strategie – deci plouă cu stropi mari când ajung sus.