Hotărârea sub stropii grei de pe Lukmanier e rapidă: un autobuz spre Disentis stă la încărcat oameni – reped bicicleta în spate și mă urc cât pot de repede, să nu mă ud de tot. Plouă zdravăn la coborâre, dar gândul încolțește: dacă cumva se oprește ploaia mai încolo, mă dau jos înainte de destinație și cobor pe bicicletă.

Și iată că se oprește, drumul devine uscat! Gata, cobor.

Încerc să găsesc un drum pe lângă cel de mașini – fără succes, trebuie să urc din nou spre asfalt. O dată, de două ori. A treia oară, mă rătăcesc de-a binelea. După ce o iau greșit de două ori trebuie să stau față cu reacțiunea: am luat-o mult prea mult în jos, pentru a ajunge la Disentis trebuie să urc un deal cât Alpe D’Huez. Desigur, nu cât Alpe d’Huez, dar pentru mine e suficient un delușor mai înclinat.

Probabil acceptarea faptului că mă voi opri din clipă-n clipă m-a făcut să mai pedalez o clipă, până… am ajuns sus. Epuizare, dar regenerare la impunătoarea mânăstire Disentis, cea mai veche din Elveția, cu biserică barocă spectaculoasă.

După ce ies am de luat hotărârea: mai stau în frumosul Disentis, sau plec cu trenul de 17:44? Plec. Orașul e pustiu, voi ajunge târziu, ajunge. Am un mic regret că n-am auzit mai mulți oameni vorbind retoromana (doar în autobuz și sus pe Lukmanier un pic), dar mi se îndeplinește și această dorință la chioșcul din gară – două doamne discută volubil cu vânzătoarea în dulșele grai retoroman. Ah, nirvană lingvistică.