Lacul din vulcanul din lacul din vulcan

„Negociați neapărat”, ne zisese Mi. „Puteți reduce cel puțin cu 500 de pesos din prețul inițial.” Dl. Nap ne spune și el că nu trebuie să coste mai mult de 1000-1500 de pesos traversarea.

Lacul Taal, aflat într-un vulcan care nu se mai distinge, e la vreo 2 ore și ceva de cascada Pagsanjan, numai bine ne revenim. Cum ne dăm jos din mașină suntem îndrumați spre o doamnă care e responsabilă cu informațiile. Ne explică ce și cum – traversăm lacul într-o barcă, dincolo putem lua un ghid și niște cai și urca până în vârful vulcanului aflat în mijlocul lacului. Nouă însă nu ne trebuie nici cal, nici ghid. Totul împreună costă 4800 de pesos, zice.

”Oooo… prea mult” (și în minte: ‘câtsămergînjoscâtsămergînjos? Dacă e să economisim 500-1000 de pesos… să merg de două ori mai mult’). ”3000”, zic.
”Da, cam la atât mă gândeam și eu”, zice ea.
‘Aaaah!’ Instant îmi dau seama de gafă – prețul de 4800 era cu cai și ghid cu tot, dacă tăceam un pic și o lăsam să dea un preț fără cai și ghid, ar fi zis 3000, iar eu aș fi putut să încep de la 1500… Vezi dacă te grăbești. Nu-mi place să negociez, mi se pare revoltător să ceri un preț mult mai mare în speranța că fraierești pe vreunul, n-am respect pentru asta. Așa că, deși mi se pare penibil odată ce-am zis 3000, zic – ”hmm, și 3000 e prea mult. Noi ne așteptam la 1500” (ceea ce e adevărat, așa ne zisese dl. Nap, dar ce să mai și crezi?) ”În plus, plouă.”

”Îmi pare rău, nu pot să merg așa jos. Și nu plouă, uite, dincolo la munte nu plouă, e clar aerul, doar aici picură un pic. Hai 2700, și vă dau și pelerine de ploaie, dacă luați de dincolo trebuie să plătiți.”
”2000”
”2500”, iar dincolo nu mai trebuie să plătiți nimic.
(păi… oricum nu mai trebuie să plătim nimic, nu? Sau mai știi? Ce mai și știi?)
”2200”, mai mult n-avem buget.
”2300, mai jos nu pot merge”.
”Bine, fie, 2300”.

Asta vine cam 45 de EUR la toți 3, 15 euro de căciulă. Hai că nu e așa mult, chiar dacă e suprapreț.

Vine un băiat cu un formular, semnăm, ne zice – ”vă rog frumos, nu le ziceți turiștilor americani de mai încolo cât ați plătit, că lor le-am cerut mai mult, 3000. Vouă doamna v-a dat un discount foarte mare.”
”Bine.”

(și în gândul nostru: cine știe cât de puțin au plătit americanii… ar trebui să-i întrebăm, de curiozitate. Și oricum, ei sunt 5, 3000 împărțit la 5… vine la jumătate față de ce am plătit noi de căciulă! Asta doar dacă nu se plătește barca și nu persoana. Eh asta e acuma. De meditat de ce mă deranjează aceste lucruri – nu pentru că am pierdut cine știe ce mulți bani, dar principiul de a încerca să scoată cât mai mult, cu cât turistul e mai credul, mă scoate din sărite.

Urcăm în barcă – ”ne dați pelerine?”
”Nu, nu mai intră în preț. Puteți lua de dincolo.”
”Grrrr.”

Grrr și pentru că eu am adus tocmai de-acasă o geacă de ploaie impermeabilă, tocmai pentru cazul în care plouă în Filipine. Ea stă cuminte în rucsacul din apartamentul lui Mi., mirându-se probabil de ce-am mai adus-o dacă n-am luat-o când trebuia.

Urcăm în barcă, pornim, și, evident, începe să plouă. Parcă și muntele se afundă într-o pâclă care nu poate însemna decât un lucru: plouă și acolo. Dacă la început stropește un pic, pe măsură ce înaintăm plouă tot mai tare. Călca-v-ar nevoia pelerinele (americanii au primit, i-am văzut cu plasticele galbene). Mă uit cu panică incipientă în jur, și descopăr niște chestii ce par a fi bucăți de nylon prinse de rama acoperișului bărcii. Avem 3? Avem. Repede jos, înfășurarea – la timp: plouă zdravăn acum, avem și viteză cu barca, mai stropește și din apă – dacă n-am fi pus prelata ne-am fi udat până la piele, și n-avem nevoie în condițiile de sănătate precare ale lui M.

Drumul durează ceva, dar într-un fel îmi pare bine – poate are timp să se oprească ploaia. Și da, când ajungem pe celălalt mal pare că abia mai picură. Dăm de o așezare de câteva case, probabil cu scop turistic. Îndată suntem interpelați și ni se sugerează să luăm un ghid – sunt atâtea drumuri care duc în sus. Refuzăm politicos. De atâta refuz nu luăm nici apă – o greșeală pe care mă întorc s-o repar, cu prețul altor întrebări dacă nu vrem cai sau ghid. Nu, doar o apă cu 2 euro (probabil cea mai scumpă din Filipine), și-apoi pornim pe cărare în sus, printre niște grădini.

Nu știu sigur dacă suntem pe drumul cel bun, dar în curând ne întâlnim cu oameni ce arată foarte suspect a turiști coreeni venind pe cai în jos – da, cred că suntem pe unul din ”multele” drumuri care duc sus, și pe care, întâmplător, îl folosesc toți.

Partea foarte bună e că nu mai plouă, și e atât de cald încât nu-mi fac probleme că nu ne vom usca. În plus, aerul e curat, spălat, iar verdele extrem de crud.

P1040685.JPG

Da, vorba lui M&A, parcă aici ne simțim cu adevărat ”departe”, în Filipine așa cum ne închipuiam, la capătul Pământului.

DSC_9564.JPG

Cărarea roșie

DSC_9562.JPG

ne duce pe lângă pori de aer fierbinte cu miros de sulf – foarte fierbinte, cum vor afla unii dintre noi pe propria piele – cum se cade pe un vulcan.

NMS_9561.JPG

Urcușul fusese estimat de Mi la 45 de minute; facem mai mult, pentru că ne oprim des să inspirăm aerul curat și să conștientizăm că suntem în Filipine, pe un vulcan dintr-un lac dintr-un vulcan.

Într-un final ajungem sus, la crater, unde găsim lacul. Lacul din vulcanul din lacul din vulcan. Pe scurt, Taal.

P1040690.JPG

Frumos. Ne tragem sufletul à la long, încercând să impregnăm panorama pe retine.

P1040693.JPG

Pământul roșu mă fascinează,

DSC_9589.JPG

mă așteptam să fie lavă neagră, ca-n Islanda.

DSC_9593.JPG

”Când ajungeți sus se face o cărare la dreapta, pe pământ roșu. NU mergeți pe ea.”, ne zisese doamna cu biletele jos.

Dar pentru doamna cu biletele nu am foarte mare simpatie; în plus vedem două fete cu care ne întâlniserăm pe drum, însoțite de ghid, cum au ajuns la capătul cărării – dacă nu le-am fi văzut, n-am fi mers, dar așa mergem și noi.

DSC_9598.JPG

Probabil nu e indicat să mergi pe ploaie, cum era când am plecat noi, să nu aluneci pe pământul roșu și să te duci – suntem pe marginea craterului, e abrupt, nu mă încumet sus pe creasta roșie să fac poze, stau cuminte pe cărare,

DSC_9594.JPG

nu suntem genul tânărului englez teribilist care, să se dea șmecher, face o poză pe o piatră chiar pe muchia prăpastiei. Nu i-am făcut poză, pentru că nu încurajez aceste practici de o idioțenie fără sens (normal că are sens, băieții mereu împing concurența spre limită – până când mai pică câte vreunul). N-a fost cazul aici, le-am și făcut o poză de grup pe marginea prăpastiei, sugerându-le în glumă (credeam eu) să sară în sus – ceea ce au și făcut.

Eu aș mai sta aici, încercând să iau peisajul cu mine, și nu în poze – dar știu că degeaba, dacă nu faci poze, uiți, așa că fac,

DSC_9595.JPG

și departe, și aproape,

DSC_6583.JPG

DSC_6590.JPG

și foarte aproape.

NMS_6596.JPG

Comunicăm cu Mi prin SMS, îi transmitem că suntem în întârziere față de program (ne zisese să ne întoarcem ori înainte de 5, ori după 8, să evităm traficul – ei bine, estimăm că vom ajunge în Manila fix pe la 7, când e traficul mai intens), dar ne zice că ne așteaptă, așa că pornim înapoi

DSC_9599.JPG

pe cărarea roșie, întâlnindu-ne cu tot felul de turiști care de care mai interesanți.

NMS_9606.JPG

Clar, și lacul din vulcanul din lacul din vulcanul Taal e un loc foarte ”turistic”, cu infrastructura bine pusă la punct,

NMS_9608.JPG

dar chiar și așa a fost plăcut, nu aglomerat. Poate și vremea ploioasă ne-a ”ajutat”, și momentul în timp – sfârșitul săptămânii trecute fusese prelungit de o sărbătoare cu joia liberă (toți au ”făcut podul”, inclusiv Mi care a venit la Bangkok, probabil a fost plin aici în week-end-ul cu soare.

Drumul înapoi trece parcă mai repede decât la dus (ca de multe alte ori), îl găsim pe Mr. Nap la bază,

P1040708.JPG

ura și spre Manila. E târziu, se întunecă în curând,

NMS_9614.JPG

uităm să-i zicem să ne ducă la un punct de panoramă să vedem tot lacul. Ne zisese Mi, dar noi uităm, ne vom aduce aminte abia când ne va întreba ea, la cină. Asta după un drum lung prin noapte, pe singura autostradă de pe insulă, pe direcția Sud-Nord, și cel puțin o oră pierdută în trafic la intrarea în Manila.

NMS_9622.JPG

Ajungem însă la timp pentru o cină cu Mi într-un mall din apropiere,

NMS_9625.JPG

care are și ”casa poporului” – un restaurant thailandez, căruia însă i-am făcut doar poză.

DSC_9627.JPG

Ca și la București, în Manila lumea de la mall trăiește ca sub un clopot de sticlă, ”încercând să facă abstracție de lumea în care trăiesc de fapt”. (Se vede clar că lui Mi. nu-i plac locurile astea :)). Atmosfera e asemănătoare cu acasă, doar bucătăria e un pic diferită.

DSC_9634.JPG

(dap, acești pești se mănâncă așa cum îi vezi).

După o masă copioasă pe fond pescăresc mergem pe jos până acasă,

DSC_9636.JPG

ceea ce în acest oraș imens e mare lucru.

DSC_9638.JPG

Noapte bună, gudnayt.

DSC_9643.JPG

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s