C. îmi recomandase ca loc de savurat apusul și ora albastră grădina botanică – ai o vedere frumoasă atât la clădirea operei, cât și la pod. Doar că, la ora la care ajung eu, e deja închisă. Rătăcirea prin pădurea uscată își cere așadar până la urmă prețul. Asta e, trebuie să rămână ceva pe data viitoare. Opera, grădina botanică și NewTown, un cartier șic în care n-am mai ajuns. Hotărăsc să petrec ora metalică și ora albastră tot în port, ca-n prima zi. Că de pozat, ai ce poza, de savurat, ai ce savura. Nici mâncare nu-mi trebuie, doar îmi clătesc ochii și încerc să-mi imprim pe retină această priveliște.

S-a lăsat întunericul, și tot aici sunt, nu m-am putut dezlipi.

Încet-încet însă stomacul își cere drepturile, așa că pornesc pe unul din cheile cu restaurante în căutare de hrană – ce-o fi, turistic să fie, scump să fie, dar priveliște să fie. Mă așez fix la ultima clădire, din capăt, de unde văd atât podul cât și opera. E scump, dar îl driblez luând o salată cu carpaccio, aperitiv dar sățioasă cu pâine, și niște fructe la desert (îmi fac iluzia că sunt proaspete, dar nu, sunt congelate. Nu contează). Și mă uit… și mă uit…

și n-aș mai pleca. Dacă n-ar fi un tren de prins.

…Pe care îl scap – ce bine, că mai am câteva minute de sus de la balconul gării, pentru niște priviri melancolice de la pod la operă și înapoi, și la The Rocks, și înapoi, și șot ata. Îmi place foarte mult acest oraș.