Am visat să ajung la Marea Barieră de Corali de când am citit cartea cu aventurile lui Buni și trenulețul magic Puf-Puf (Bunicuța năzdrăvană, de Ricarda Terschak, recomand cu căldură). Care mi-a trezit de altfel și gustul pentru Groenlanda, cu Aslak și Taina (bifat), Africa, cu Kao-Kao și Kita-Vumba (bifat), Amazon, cu piranha (pe listă) și – Marea Barieră de Corali, pe care mi-o imaginam ca pe o… barieră.

Cu emoție așadar am cumpărat din nou excursia un pic mai scumpă – ocazia e festivă, cine știe când mai ajung aici.

Ghiduri și oameni spun că Bariera e pe stricate, coralii albesc, se distruge accelerat; unde mai e ceva de văzut e la marginea exterioară – acolo merge excursia noastră.

N-am stare, dau cu cremă de soare și stau afară pe punte,

uitându-mă în apa albastră-albastră după eventuale animale marine

(sper în secret la balene, dar nu, în schimb văd niște pești zburători are plutesc așa de frumos că-mi vine să-i aplaud).

Călătoria cu barca de viteză durează vreo două ore, timp în care ni se face instructajul, separat pe categorii – scufundacii și snorkelitorii, din care fac și eu parte. Instructorul nostru are un accent suspect de românesc, mă încearcă o bănuială puternică, dar aflu că e italian.

Ajungem.

Reciful e foarte aproape de suprafață, e reflux, așa că nici nu avem voie să înotăm deasupra, să nu atingem coralii – atât pentru că nu e voie, cât și ca să nu ne lovim.

Prima tură de snorkeling nu e de cine știe ce mare succes. Stres, respirație rapidă, intră apă în mască (cred că n-am dat suficient cu vaselină pe la marginea măștii) – mă întorc destul de repede la barcă, stau un pic să mă odihnesc, pornesc iar. Parcă merge mai bine acum, încep să fac niște poze și filme – că cine știe. Am și GoPro-ul pe cap, dar de la el n-am mari speranțe: am citit aseară pe net că din păcate carcasa subacvatică a acestui model (generația 2) are un efect devastator asupra capacității de focalizare, astfel încât imaginile din apă ies blurate. Habar n-aveam, singura dată cân o folosisem sub apă a fost în Antarctica, și atunci am stat cu capul sub apă circa 2.05 secunde, nu mi-am dat seama că imaginile sunt blurate. Așa că n-am mari speranțe de la GoPro, mai mult mă bazez pe micul Panasonicul DMC-Z4.

Fotografiatul sub apă creează la fel de multă dependență ca și cel pe uscat, fac zeci de poze, din care – foarte puține ies. Majoritatea sunt foarte albastre și destul de neclare, mai ales cele cu un pic de zoom. Eu văd bine, dar pentru aparat apa estompează lumina semnificativ; ies luminoase și colorate doar cele foarte aproape de suprafață.

În primă fază mă mulțumesc cu ce văd, ulterior încep să caut pești mai mari, colorați și, bineînțeles, pe cei din Nemo. Unul din scufundaci a zis când am ieșit la barcă despre un rechin care ar da târcoale locului, dar nu l-am văzut. Nici țestoase, pe care mi le-aș fi dorit tare. Cel mai mare pește a fost un pește-papagal, numit astfel după ciocul caracteristic cu care sfarmă corali.

Între timp mi s-a mai potolit respirația, mă apropii de coralii aflați la mai mică adâncime, și iată, de după o anemonă – Nemo! Mai precis ta’-su’, Marlin, și mama lui, încercând disperați, exact ca în film, să atragă atenția monstrului marin cu ochelari spre altă anemonă, departe de cuibul lor.

Peștii-clovn par a fi de altă specie față de Nemo cel „adevărat”, sunt mai închiși la culoare, nu așa portocalii-vibranți, da’ orișicât.

Îl găsesc și pe Gill, cel trecut prin multe; nici urmă de Dory, însă. S-o fi rătăcit din nou pe undeva.

Ora petrecută în apă trece mai repede decât mă așteptam, mergem la următoarea locație. În total vom avea 3 opriri, în timpul celei de-a doua se servește și masa de prânz, pe care aproape că o ratez, stând prea mult în apă. Între timp mi-am adus aminte că la scufundări ne învățase să ne „suflăm masca” să scoatem apa, dar nu mai știu cum – îl întreb pe italian cum se face, și de-atunci nu mai am probleme, mult mai multă relaxare în apă.

Ultima oprire e și ea emoționantă, cireașa de pe tort, cum se cade la o astfel de excursie: Imaginea valurilor venite din larg și albindu-se a spumă la contactul cu coralli mă umple de sentiment: aici se termină Marea Barieră de Corali.

Aici se termină și excursia de scufundare,

ne întoarcem rapid la mal, pe o mare când albastră-albastră, când sclipicioasă-sclipicioasă.

Acostăm la Port Douglas, portul de plecare, apoi cu microbuzul înapoi pe lângă coasta fumegândă

ajungem din nou surprinzător pe lumină, de data asta pot poza mai bine înaripatele care vin prompt la copacul-dormitor.

Ha! Lumina e încă suficientă cât să prind măcar umbra unui liliac, așa, de somn ușor.