„De ziua lui A. îi facem cadou un week-end la munte cu ieșiri cu pantofii de zăpadă. Vii și tu?”
N-am mai fost niciodată cu pantofii de zăpadă, mi se pare o activitate obositoare, înceată și destul de absurdă, acoperi o distanță mică într-un timp lung – mai bine mergi cu schiurile.
„Vin.”
Păi, e un singur mod de a afla dacă percepția corespunde realității – să încerci dacă ți se ivește ocazia, mai ales cu oameni interesanți și simpatici.

Pe drum, timp frumos,

dar când ajungem la Hospental – plouă. Buun. Traseul pornește foarte aproape de gară, pornim direct – dar organizatoarea ne avertizase să nu ne luăm bagaj mult, deoarece îl vom căra în spinare o juma’ de zi.

Pe măsură ce drumul urcă și se depărtează de sat,

ploaia se transformă în ninsoare măruntă. La început „normală”, ulterior tot mai viscolită. Un nene care dă zăpada la una din ultimele case ne avertizează cu insistență să nu cumva să ne depărtăm de drum sau să mergem mai departe de nuș-ce punct, că sunt condiții de avalanșă. Bine, nene.

Stăm așadar pe vechiul drum al pasului Gotthard, pe care nu-l recunosc de la urcarea de acum două veri, când l-am coborât cu J. pe partea cealaltă cu bicicletele. Acum e cu totul altă lume.

Pe măsură ce mergem, condițiile devin tot mai vitrege, intrăm practic într-o furtună de zăpadă. Ne ambiționăm să ajungem până la o gură de aerisire a tunelului Gotthard, după care ne uităm înapoi

și facem cale întoarsă.

Oprim după o curbă să ne mâncăm din sandwichuri, dar nu prea mult, că e frig, vânt și ninge.

După vreo 3 ore de mers dus-întors ajungem înapoi în sat, ne cazăm la singurul hostel din localitate, ne odihnim un picuț, dar nu prea mult – se lasă seara,

cu o frumoasă oră albastră

asupra turnului medieval luminat.

Cina la un restaurant cu specific local este gustuoasă, iar somnul de după binevenit.

Acuma, stând și judecând, mi-a plăcut experiența, chiar și așa în condiții vitrege. Măcar ai ce povesti – „dom’le, și-am fost într-o furtună de zăpadă, și-am mers, și-am mers, și ne-am întors.”