După ce traversez hutongul ajung într-un bulevard larg, Wangfujing,

o iau la stânga, văd o bancă, ICBC. Intru, la poartă un tânăr paznic, că ce doresc. „Să schimb niște bani.”
„Passport?”
„Ăăă… l-am lăsat la hotel.”
„No passport, no money.”
„Dar am carnetul de conducere”, zic cu un zâmbet larg și nesigur.
Îl ia, se uită, întreabă șeful, mi-l dă înapoi.
„No passport, no money.”
Grrrr.
Ies, intru la altă bancă. Aici e cu tras bon, așteptat. Aștept, ajung la rând – aceeași poveste. „No passport, no money.”
Câți yuani mai am? Vreo 20, cu ăștia nu fac nimic. Hai înapoi la hotel…

Ajung la hotel, iau pașaportul, mă întorc la bulevardul principal, ochisem o bancă pe drum, intru, schimb 200 de Euro (care aveau să-mi ajungă pentru tot sejurul) și constat mârâind că am pierdut o grămadă de vreme cu această daravelă, a trecut deja de amiază.

Mă uit în jur – pare o zonă interesantă în felul ei. Pe bulevard, chioșcul e ziare îmi aduce aminte de București,

dar mai încolo strada devine mai impozantă, magazinele mai mari, luxoase – și cam pierdute în ceață.

Nu-mi dau seama dacă e ceață sau smog, probabil o combinație. Vreun miros neplăcut nu simt, dar poate că doar m-am obișnuit. Sunt unii oameni cu măști, dar din ăștia sunt peste tot în Asia (am învățat că sunt răciți, de-aia poartă măști, să nu-i infecteze și pe ceilalți).

Ceața are ceva efect fotografic,

da’ parcă n-ar strica o țâr’ de soare.

Eh, lucrăm cu ce avem.

M-aș mai fâțâi pe strada asta ce pare de fițe,

intru puțin și într-un mall în căutarea unei case de schimb,

dar am pierdut mult timp cu schimbatul-neschimbatul yuanilor, am lucruri mai importante de făcut. Dar cum facem cu mâncarea? Planul e să consum celebra Rață Peking, dar dacă m-așez acum trece ziua. Până una alta, niște apă n-ar strica. Intru într-un 7eleven, iau o apă, văd că au și niște mâncare chinezească gătită. Gata, iau ceva gălușcă de carne, ceva ce pare un gomoloț cu omletă și roșie, la pachet și la drum, direcția Tien-an-Men.