Pe hartă drumul pare scurt de la strada pietonală „de cumpărături” Wangfujing până la piața Tien-an-Men. În realitate faci vreo 20 de minute bune. Iar primul zid care mă duce cu gândul la vestigii medievale nu e de la Orașul Interzis, pare a fi un hotel.

Mă zgândăre ideea să iau una din bicicletele astead e închiriat ”ca-n vest”, dar Beijing și cu mine ne cunoaștem de prea puțin timp pentru un asemenea gest.

Ei, gata, uite un alt zid, roșu, ce pare corect – am ajuns la Orașul Interzis.

Dar înainte de a intra, mă mulțumesc cu o privire de afară,

încruntată la adresa portretului lui Mao

(am alergie la portrete de conducători)

și-mi îndrept atenția către imensa piață care se deschide la stânga. Eu o știam Tien-an-Men, dar o văd scrisă peste tot „Tian’anmen” – asta se pare că e traducerea „oficială” în grafie latină.

Piața în sine merită vizitată pentru mărime – cea mai mare din lume, se pare – dar pentru mine are alte conotații. Care reverberează cum urc treptele.

Încerc să-mi închipui Primăvara de la Beijing. Studenți demonstrând, poliție trăgând. Îmi trec prin minte imagini cu Revoluția de la București, că despre cea de la Beijing n-am decât o singură imagine în cap, cu un student strigând pe fond negru, nici nu știu dacă e reală sau mi-o închipui. La vremea respectivă autoritățile noastre n-au suflat un cuvințel, îmi aduc aminte vag că s-a spus ceva la Europa Liberă, acum 25 de ani. Douăzeci și cinci de ani. O epocă istorică. Fiori.

Atunci probabil nu erau ecranele astea mari

unde rulează imagini din China frumoasă și multilateral dezvoltată.

Da, contrastul e cum mă așteptam, dintre ce am în minte și ce văd în fața ochilor – chinezi din „clasa de mijloc”, îmbrăcați modern, plimbându-se liniștiți, pozându-se pe ici pe colo. Doar uniformele izolate de soldați atenți aduc aminte că locul e „obiectiv strategic” în felul lui.

Aici e un loc bun de mâncat proviziile achiziționate, până nu se răcesc. Perișoara e așa și-așa, omleta cu roșii e foarte bună.

Mai dau apoi un ocol locului, care altfel arhitectonic nu e cine știe ce, clădiri administrative în jur, statuie cu muncitori cu steag „clasică”, ceva steaguri, și gata. Oricum, mai puțin pentru arhitectură am venit aici. Cu un oftat, cobor din nou în pasaj, să vedem ce e peste drum.