C. n-a scos un cuvânt pe tot parcursul coborârii cu telecabina. Cu o durere de cap surdă și atenția la peisaje,

n-am interpretat în amănunt fenomenul. Până când am ajuns jos, am coborât și-am pornit spre oraș – după câțiva pași, C. cu voce sugrumată: „nu mă simt bine”.
Se oprește din mers – nu-i a bună. „Ce ai”? „Mă doare capul și mi-e greață”. Vedem un hotel pe dreapta – hai aici să ne odihnim, să bem ceva, să mâncăm, poate ne revenim.

Nu e nimeni pe terasă, ne așezăm, vine chelnerul, îi cer un pahar cu apă să fac o aspirină. Se uită la C. – „e albă ca varul. Ce-a pățit?” „Venim de pe Breithorn”. „Aa… da.”

Ne aduce o sticlă cu apă, un dafalgan și o pătură. „Ia ăsta că ajută cu durerea, pune pătura să țină cald”. Îi face un masaj ce arată destul de profesionist la gât. „Șezi în șezlongul ăsta, pune picioarele sus.” Către mine – „tot la al doilea turist care vine de pe munte îi fac tratamentul ăsta. M-am învățat să fac masaj că și pe mine mă doare spatele, mă repar singur. Mulți turiști au probleme cu înălțimea, probabil n-ați băut destul.” Am băut juma’ de litru de apă – acum când mă gândesc, probabil prea puțin.

C. e pierdută-n spațiu. O las să moțăie, poate adoarme un pic, mănânc o supă între timp să mă întremez. Parcă mă mai lasă durerea un pic. C. n-a adormit însă, doar stă cu ochii închiși și suferă. „Puteți intra într-un salon aici, avem o canapea, poate să doarmă un pic”, zice chelnerul. Zis și făcut, se întinde pe canapea, adoarme. Între timp mă uit pe internet de doctori în Zermatt. Găsesc un cabinet, sun, nu e nimeni, dar robotul îmi spune să sun la alt doctor, unde găsesc pe cineva, programez o vizită într-o oră.

După vreun sfert de oră se trezește C. – parcă se simte un pic mai bine, hai să plecăm. Îi mulțumim frumos chelnerului samaritean și o luăm încet în jos. Inițial voiam să luăm un taxi, dar mai bine mergem un pic pe jos, zice C. După care se oprește brusc. Inspiră adânc. Hai…

Doctorul nu e departe, din fericire. Sala de așteptare – nu-i face bine, se chinuie săraca. Într-un târziu intrăm. Doctorul foarte amabil, o consultă, o întreabă cele obișnuite, apoi cele specifice – „ați băut apă?” „da… cam juma’ de litru”. „Puțin. Trebuia cel puțin un litru-doi, că altitudinea plus efortul plus soarele deshidratează repede.” Mda… n-am luat mai multă apă și pentru a nu trebui s-o cărăm, orice greutate contează sus – orice în afară de apă. Logic.

Ajunge la simptome – „Ați mai avut dureri de cap în general?”
„Am migrene regulat, din adolescență”
„Oooo… păi de la asta e probabil. Altitudinea poate fi un declanșator pentru migrenă.”

Moment în care la mine se produce un clic dureros – știam că suferă de migrene, dar nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi o problemă. La o simplă căutare pe Google după „migrene altitudine” zice acolo că poate fi un declanșator… nu la toată lumea, dar nici nu e rarisim. O lecție scump plătită, la figurat dar și la propriu: factura la doctor va ajunge pe la 700 de franci (!!). Altă idee bună: asigurare de sănătate și călătorie serioasă…

Între timp C. e „pe perfuzii”, parcă se simte mai bine. Trebuie așteptat, doctorul și sora intră și ies. După vreo oră de făcut nimic îmi dau seama că aș putea să rezolv între timp niște lucruri – doctorii au zis că nu e indicat să meargă cu trenul conform planului, mai stă o noapte aici și mai face un control mâine. Eu însă trebuie s-o iau din loc, așa că o las pe masă cu perfuzii și plec să aduc bagajul de la hostel, să-l duc în camera rezervată prin app-ul booking.com la hotelul de peste drum.

Când mă întorc e deja pe picioare, afară. Bun. O conduc la cameră, îmi iau bagajul, ura și la gară. Pentru C. e program de somn și refacere.

Una peste alta – am fost cu capul în nori, la propriu și la figurat, iar coborârea cu picioarele pe pământ a fost rapidă și brutală. În drum spre gară îmi răsună în cap răspunsul la întrebarea dacă vrea să urcăm pe Breithorn: „If it doesn’t kill me…”
Well, it didn’t, da’ am tras o sperietură zdravănă.